Am văzut „Odiseea” acum o lună, dar toată lumea avea reacții la cald și simțeam că nu mai e loc și de a mea. În plus, toată lumea dezbătea istoricitatea și alte chestii de-astea care mi se par neinteresante pentru adaptarea unui text care nu numai că era ficțiune istorică cu elemente fantastice la momentul la care a fost scris, dar a fost apoi și citit, recitit, interpretat și reinterpretat ca unul dintre textele de bază al culturii vestice.

Dar acum am chef de scris și oricum cred că arta ar trebui să aibă viață mai lungă decât un ciclu de hype și că „Odiseea” va mai fi văzută (și va mai merita să fie văzută) și peste niște ani de zile. Deci, să vă spun și părerea mea, mai la rece.

Dar ca să vă spun părerea mea, întâi o să vă povestesc de alt film - „Sucker Punch” (2011) al lui Zack Snyder, care nu a avut foarte mult succes la public și nu a avut deloc succes la critici, care l-au considerat gol de poveste, de personaje și de conținut, dar care mie mi s-a părut interesant.

„Sucker Punch” e un film despre o fată, Babydoll, închisă pe nedrept într-un azil de nebuni, unde urmează să i se facă o lobotomie. Confruntată cu realitatea cenușie a azilului, Babydoll își imaginează o lume în care toți cei din azil sunt într-un bordel, iar ea și celelalte paciente sunt prostituatele. La bordel, i se cere să danseze pe placul publicului, iar de fiecare dată când se întâmplă asta, Babydoll evadează într-o altă lume imaginară, în care ea și celelalte paciente sunt eroine care luptă contra unor samurai gigantici, soldați din Al Doilea Război Mondial și alți inamici fără personalitate, în scene explozive și exagerate.

„Sucker Punch” e o poveste-în-poveste-în-poveste, în care de fiecare punctele culminante sunt reprezentate prin altceva „mai tare” într-un joc de substituție în care fiecare scenă de impact e înlocuită cu alta mai senzațională, care reprezintă într-un fel impactul emoțional al celei din lumea de dinainte. Un dans erotic la fel de spectaculos ca o scenă cu explozii și bătaie, un azil de nebuni unde constrângerea și dansul pe placul doctorilor sunt la fel de dubioase ca viața într-un bordel în care ești forțată să te implici în muncă sexuală.

Dar interesant e și că povestea inițială, în care lui Babydoll îi moare mama și e închisă într-un azil, e sugerată ca fiind o poveste-în-poveste, nu o realitate. Primul cadru ne arată scena unui teatru; cortina se dă la o parte și o vedem pe Babydoll stând pe pat într-un decor de carton. Camera se apropie de ea, se învârte, iar acum dormitorul devine real și filmul începe.

„Sucker Punch” se joacă cu ideea de realitate, cu învârtirea decorurilor și contextelor pentru a spune de fapt aceeași poveste prin elemente diferite, cu o ironie la adresa senzaținalului poveștilor. În cele din urmă, nu știm ce s-a întâmplat în realitatea cea mai reală, dar știm cum s-a întâmplat. A fost despre vulnerabilitate, despre sentimentul de a fi prizonieră și a trebui să joci cum ți se cere, despre încercarea de a găsi o cale de ieșire, despre elaborarea unui plan și executarea lui, despre sacrificiu și libertate, care au fost toate reprezentate prin elemente familiare cultural, clișee explozive din povești senzaționale.

Dar ce legătură are asta cu Nolan?

„Odiseea” ca poveste

„Odiseea” este o poveste. Evident. Dar „Odiseea” lui Nolan mi se pare o poveste-în-poveste în stilul „Sucker Punch”: spune povestea lui Odiseu într-un mod stilizat, uneori cu alegeri bizare, clar urmărind mai degrabă niște teme majore și exprimându-le prin elementele familiare, dar care totuși nu se leagă într-un tot care să aibă un sens coerent. Pare să ne vorbească meta, nu să încerce să creeze o lume și personaje convingătoare.

După cum constată și Emily Wilson, o profesoară universitară de studii clasice care a făcut una dintre traducerile discutate și răsdiscutate ale „Odiseei” lui Homer acum câțiva ani, „Odiseea” lui Nolan nu prea seamănă cu cea a lui Homer. Da, multe scene sunt preluate de la Homer, dar personajele nu seamănă - Odiseu al lui Homer e vorbăreț și vrăjește din cuvinte, al lui Nolan e stoic și tăcut. Calypso e prin scenă ca să-l ajute pe Odiseu să-și depășească traumele, nu ca să fie un personaj de sine stătător, Circe transformă bărbații în porci doar dintr-o neînțelegere, Sinon e o nouă apariție preluată din alte texte, ciclopul nici n-are de gând să vorbească cu oamenii, darămite să fie păcălit de Odiseu… și așa mai departe.

Atmosfera e și ea diferită. Personajele lui Homer sunt pline de viață, se îngroapă în cadouri, ospețele sunt cu bucate alese, oaspeții sunt întâmpinați după protocoale bine stabilite. Homer creează o lume întreagă și aventuri fantastice pe care le simți reale și bogate în detalii. La Nolan, după cum zice Emily Wilson, „Nu există scene de sex și toată mâncarea arată oribil.” E alt gen de poveste. E ca un film cu Prâslea cel voinic în care cloșca cu puii de aur e o curcă beată, iar aventurile unui Prâslea învins de viață sunt filmate în cenușiul realismului românesc - ok, sigur, dar nu mai e chiar ca basmul.

Deci care e cheia reinterpretării? Hai să ne uităm la aspectele cele mai amuzante ale filmului, cum ar fi că Odiseu al lui Nolan este foarte conștient că vede sfârșitul epocii de bronz. Evident că grecii nu gândeau în termenii ăștia - nu era ca și cum arheologii moderni s-ar fi dus înapoi în timp să-i informeze că aveau să fie cunoscuți după un material relativ des folosit. (Parcă văd peste trei sute de ani, un film despre un erou român din 2025 care vede cum merge lumea: „Se simțea schimbarea în aer; Trump și Putin erau la putere, dar îmbătrâneau; epoca teflonului se încheia”.)

Alta: în „Odiseea” lui Nolan se tot vorbește de popoarelor mărilor care se tot apropie și apropie, ca să se dovedească la final că popoarele mărilor sunt cei întorși din Troia, care pradă în cale pe drumul de întoarcere. Amenințarea lor e portretizată ca fiind imediată și în continuă sosire, dar, dacă te uiți la cronologie, lucrul ăsta nu prea are sens. Cam toată lumea ajunge acasă repejor, cu excepția lui Odiseu și a oamenilor lui. Ok, ei debarcă pe ici, pe colo și mai tâlhăresc, dar lucrul ăsta se încheie când majoritatea lor mor pe mare, iar Odiseu e aruncat pe insula lui Calypso, unde rămâne șapte ani. Realist vorbind, nu are cine să se tot apropie amenințător. Au fost cel mult trei ani de tâlhării, pe urmă pauză șapte. De unde urgența?

Toate astea, împreună cu o exagerare puternică a spiritului ospitalier al antichității, cu înțelegerea greșită a poziției civilizației grecești în ierarhia civilizațiilor mediteraneene de la momentul respectiv și cu tot felul de detalii care dau ca nuca-n perete (părul vopsit și machiajul modern al lui Charlize Theron, de exemplu), povestea e o interpretare ciudat de superficială și tezistă a „Odiseei”.

Asta dacă nu te duci cu gândul la „Sucker Punch” și începi s-o vezi ca o povestire despre un american cu PTSD care își explică trauma folosind „Odiseea”.

Vremurile magiei aparente

Filmul începe cu un scris pe ecran - „It is a time of apparent magic.” „Este o vreme a magiei aparente.”

La fel ca în română, cuvântul „apparent” din engleză poate însemna două lucruri: vizibil; și ceva care pare într-un fel, dar e altfel. Grinzile aparente sunt niște grinzi pe care le vezi. O liniște aparentă e o liniște din care te aștepți să sară un monstru.

Nolan ne transmite de la început că în acest film magia va fi aparentă. Acuma, știm toți că „Odiseea” e plină de zei și monștri și suntem oricum obișnuiți cu noțiunea de filme fantasy, deci de ce ni se zice că magia e „aparentă”? Am presupus că o s-o putem vedea. Deci ce ni se zice e că sub magie se ascunde altceva - e o iluzie.

Dar pe măsură ce urmărim filmul, nu există nicio scenă în care să ne întrebăm real dacă magia e reală sau nu pentru personaje. Ciclopul nu poate fi explicat prin iluzii, nici transformarea în porci, nici sirenele, nici monștrii marini. Zeii sunt iluzorii - doar Atena face act de prezență, iar până la final aflăm că nici ea nu e ce pare.

Deci unde sunt aparențele înșelătoare? Dacă magia e doar aparentă, dedesubtul a ce se ascunde adevărul?

În „Odiseea” lui Homer, episoadele fantastice sunt povestite de Odiseu însuși la un ospăț dat de regele Alcinous, pe plaja căruia a ajuns spălat de ape după ce a plecat de la nimfa Calypso. În „Odiseea” lui Nolan, Odiseu nu povestește aproape nimic. Sau… Ascultați aici. Poate că întreaga poveste e spusă de un american care își explică propriile experiențe și trăiri prin Odiseu. Atunci, magia nu e modul de a percepe lumea, ci e modul de a exprima ceea ce un narator a cărui voce n-o auzim, dar al cărui punct de vedere îl urmărim, nu poate exprima altfel.

Calypso, nimfa terapeută

Când e vorba de surprize la nivel estetic, majoritatea l-au remarcat mai ales pe Agamemnon, armura de Batman ambulantă, un personaj impunător și lipsit de chip și de umanitate, definit prin prisma poziției pe care o ocupă. Corect, e clar că Agamemnon e un simbol al autorității inumane.

Dar mie mi-a sărit cel mai tare în ochi Charlize Theron. Restul personajelor sunt mai mult sau mai puțin integrate în lumea lui Odiseu (inclusiv Agamemnon, aproape), dar Theron e vizibil diferită. Îmbrăcată într-o rochie în stil plasă de pescar, cu părul vopsit blond și rădăcinile brunete vizibile, semănând mai mult cu o tipă din filmele cu James Bond, Calypso încearcă să-l vindece pe Odiseu de amnezie și să-l ajute să-și amintească cine este și ce se află în trecutul lui (chiar dacă ar vrea să-l țină pentru ea).

Cu stilul ei foarte modern de a se îmbrăca și de a pune probema, Calypso ne dă cheia poveștii: Odiseu e traumatizat de ce s-a întâmplat în războiul troian și nu poate să se întoarcă acasă pentru că suferă de PTSD și vrea să uite totul. Calypso i-a oferit spațiul în care să se odihnească și să se repună pe picioare, dar în cele din urmă îi dă șutul în fund de care are nevoie ca să facă niște pași înainte.

Rolul și personalitatea ei sunt atât de diferite de cele din „Odiseea” lui Homer încât îmi dau tonul pentru restul filmului lui Nolan. „Odiseea” e o serie de ședințe de terapie în care cineva își reinterpretează experiența prin prisma poemului homeric, punându-se în rolul personajului principal. Episoadele se modifică în consecință: dispar detaliile de viață ale poemului, dispar discuțiile lungi, dispar personajele secundare complexe pe care le întâlnește Odiseu pe drum. Rămân drama personajului principal și problemele lui de viață.

Faptul că Odiseu e conștient că epoca bronzului se încheie și că el face parte din poporele mărilor nu e discrepant, atunci: e doar modul în care un american care a citit două cărți despre antichitate își poate exprima regretul față de un trecut în care lucrurile au fost bune, dar la distrugerea cărora simte că a contribuit și el.

Vinovăția asta în care își ia pe umeri toată povara lumii are logică, pentru că e american. Americanii au uneori impresia că sunt cei mai importanți oameni din întreaga lume și că nimeni nu mai are puterea și responsabilitatea lor.

(Un grec antic probabil că ar fi fost conștient că mai există niște popoare importante și impunătoare prin zonă, oricât de înamorat ar fi fost de propria cultură.)

Odiseul american

Odiseul american este stoic și tăcut și îndură; el nu are iscusința și șiretenia celui grec, dar nici mândria lui. Nu e un rege, e un executant ceva mai sus-pus, un fel de middle manager care, când e chemat să facă o treabă urâtă, îi explică soției lui contextul geopolitic al războiului, apoi se duce să-și facă treaba.

Ideile șirete ale Odiseului grec (calul troian, evadarea din peștera ciclopului) există și la Nolan, dar la Odiseul american ideile astea apar cumva gata formate, șoptite pe neauzite celor din jur. Odiseul american nu pare sclipitor, nu-ți dă impresia că vrea să-și pună capul la contribuție, ci că dă soluții de nevoie. Se comportă de parcă ar ști deja povestea și ar da răspunsurile corecte pentru că le-a citit dintr-un manual. E în principiu deștept, dar nu suficient de inteligent cât să înțeleagă lucruri de genul „cuceririle înseamnă măcel” și „lucrurile pot să aibă consecințe”. (Odiseul grec probabil că pricepe mai tare ideea de consecințe, doar că e distras de nevoia de a se da mare.)

Odiseul american se cam minte și ne minte și pe noi. Oamenii lui, la fel ca el însuși, sunt oameni „buni”: nu jefuiesc decât în scene peste care se trece pe repede-înainte, dar în rest sunt de treabă. Uneori sunt împinși la capătul puterilor (vezi: episodul în care mănâncă vacile lui Apollo), alteori sunt prost înțeleși (de Circe misandrina), dar povestiți americănește problema lor majoră e doar că sunt umani, nu perfecți. Empatizezi cu ei și ți se par năpăstuiți cam fără motiv.

Pentru că e american, Odiseul lui Nolan nu prea știe ce să facă cu politeismul: venind dintr-o cultură predominant creștină, dar care are filme horror, îi e mai ușor să se împace cu ideea de monstru decât cu ideea de zei cu personalități diferite, care uneori intră în conflict unii cu alții. Se întreabă ce vor să spună zeii, de parcă asta ar fi o întrebare extrem de relevantă atunci când e destul de clar că ce vrea să spună Poseidon e „Vreau să suferi. Suferă. Suferă. Suuuu-feeee-răăăă.” Atena lui Homer intervine în poveste la modul concret, împingând narațiunea într-o direcție sau alta, pe când cea a lui Nolan e mai pasivă și răspunde la întrebări în doi peri.

Odiseul grec înțelege ideea de război, dar Odiseul american e surprins de brutalitatea lui în timp ce e cucerită Troia, de parcă până atunci totul ar fi mers fără vărsare de sânge. Probabil că Odiseul grec știe că, nu cu foarte mult timp înainte, Ahile târa cadavrul lui Hector agățat de carul lui de luptă prin fața Troiei, dar Odiseul american n-a avut experiența asta.

Și ca ultimă observație, Odiseul american e un băiat familist, care ține cât poate distanța față de femeile întâlnite pe parcurs, în timp ce Odiseul grec se mai culca ba cu o vrăjitoare, ba cu o zeiță.

Sfârșitul călătoriei

În „Odiseea” lui Homer, eroul se întoarce acasă și-și reia locul de drept, iar Atena ajută la restaurarea ordinii. În „Odiseea” lui Nolan, eroul se întoarce acasă, își ia soția și fuge cu ea în lume, în timp ce fiul rămâne rege - sau poate că doar își imaginează toate astea, vrăjind-o frumos pe Penelopa în timp ce e pe moarte în brațele ei, lovit de săgeți. Una din două. Dar în principiu să zicem că pleacă iar spre vest.

Odiseul grec trebuie atât să treacă proba cu arcul a Penelopei, cât și să înfrângă indivizii care și-au făcut cuib în viața lui, cât și să treacă un test personal al Penelopei, prin care se asigură că e el și nu altul care doar îi poate imita vitejia în luptă. Odiseul american nu are de trecut testul în care să demonstreze că își cunoaște casa; pentru el, „acasă” nu e un loc, ci o stare de spirit la care nu se poate întoarce. Nu are un atașament față de locurile la care s-a chinuit să ajungă, față de oameni, față de ideea că este rege. Imediat după ce ajunge, pleacă pentru totdeauna cu altă corabie și alți oameni, de parcă ar fi ușor să-i hrănești și să-i ții îmbrăcați la nesfârșit (nu a învățat nimic din faptul că la plecarea din Troia oamenii lui au jefuit ca să mănânce și au distrus civilizația; e hotărât să continue similar).

„Odiseea” lui Nolan e deci mult mai detașată de realități. Atât de detașată încât nici măcar bardul nu cântă, ci doar bate cu toiagul în piatră și înșiră cuvinte - de ce ai plăti un profesionist pentru așa ceva la un ospăț? Atât de detașată încât registrul vorbirii se schimbă constant, de la formal și bombastic la informal și direct.

Apoi, Chiar dacă Odiseu e traumatizat de războiul din Troia, imaginile cu orașul arzând nu sunt cele ale unui masacru, ci par ciudat de sterile, până când ajungi la imaginea simbolică a statuii Atenei căreia i se taie capul, în timp ce o fată cu chipul Atenei va fi și ea executată. E simbolică, e puternică, e discutată, dar nu îți dă senzația de realitate, la fel cum nici întoarcerea acasă a lui Odiseu nu se simte ca fiind reală, nici plecarea nu se simte ca reală. Asta pentru că punctul focal al „Odiseei” lui Nolan nu e întoarcerea, ci trauma, o traumă difuză în care „e din cauza lui”, dar n-a fost niciodată „vina lui”. Își asumă responsabilitatea pentru lucruri foarte mari, dar nu-și recunoaște posibilele tare umane. Într-un fel, în ciuda torturii, Odiseu se ascunde și se protejează mai tare decât Agamemnon în armura lui.

Asta e interpretarea mea: „Odiseea” lui Nolan e o poveste-în-poveste în care ascultăm pe cineva povestindu-ne cum s-a simțit trauma lui, folosind elemente din Odisee ca să-și lege gândurile și să ne transmită cum se simte totul, vrăjindu-ne un pic ca să nu ne prindem că de fapt a dat vina mereu pe ceilalți și și-a asumat doar vina de care știe sigur că va fi absolvit, pentru că e prea mare pentru umerii unui singur om.

Ori asta, ori Nolan a vrut atât de mult să fie explicit cu niște teme și a vrut așa de tare să ia ochii cu estetica încât a scăpat hățurile din mână de câteva ori și a creat cea mai americănească „Odisee” posibilă fără să-și dea seama ce face.