La începutul secolului 18, Jonathan Swift a scris o satiră a societății contemporane, luând în derâdere certurile majore pentru probleme minore ale diverselor facțiuni religioase, punând sub semnul întrebării efectele pe care le-ar avea optimizarea societății pe baze științifice, discutând de politică și despre condiția umană. Usturător și ironic, spera să calce pe bătături lumea bună.

India e o tipă schizofrenică, dar poate să aibă grijă de ea însăși fără probleme – asta dacă nu începe să nu-și mai ia medicamentele, caz în care începe să piardă contactul cu realitatea și o ia razna.

Odată ca niciodată, pe când eram la un târg de carte, voiam să trec pe la standul editurii Datagroup ca să văd dacă reușesc să-l întâlnesc pe viu pe Vlad B. Popa, care are niscaiva cărți publicate la ei și despre care știam că mai vinde la stand.

„Minunata familie Marvel” e o carte care începe cu vreo 400 de pagini de desene în creion. Nu sunt benzi desenate în sensul clasic – personajele nu spun replici, iar când povestea are nevoie de detalii dincolo de ce pot spune niște simple imagini, completează informațiile cu articole din ziare.

Stăteam la un moment dat de vorbă cu fosta șefă despre cărți, când mi-a zis cât de mult îi place Rothfuss.

Când am început să citesc benzi desenate japoneze, am început să caut și liste cu autorii importanți din domeniu. Adică, ok, nu am nimic împotriva seriilor pentru adolescenți, dar eram curioasă care sunt cărțile considerate mai importante la ei.

„Buddha din podul casei”, publicată în 2011, e o carte ambițioasă atât ca temă, cât și ca stil – ceea ce înseamnă că ori te prinde, ori vrei s-o arunci de perete.

Pentru că am uitat de 8 martie până ieri, mi-am dat seama tardiv că ar fi trebuit să pregătesc o carte scrisă de o femeie, cu o femeie într-un rol principal. Planuri peste planuri, stil epic, personaje puternice. Lucruri de-astea.

Un roman simpatic, lansat în 2014, „Fata cu toate darurile” e despre o fetiță care trăiește într-un complex puternic militarizat, în care soldații apără și se apără de niște obiective importante: ea și colegii ei de clasă, închiși aproape tot timpul în celule și ținuți legați aproape constant, chiar și când merg la ore să învețe diverse lucruri.

Mi-e greu să spun exact de ce îmi place Nikos Kazantzakis – temele lui, deseori filozofic-creștine, nu sunt tocmai ce-mi doresc eu cel mai mult de la o carte. Dar are ceva fascinant în stilul de scris, în modul în care descrie psihologia personajelor și în felul în care povestește întâmplările mărunte.