[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Ne întoarcem în zona erotică cu o carte clasică: „Venus înveșmântată în blănuri”, de Leopold Ritter von Sacher-Masoch, publicată în 1870. Mai e cunoscută la noi și ca „Venus înveșmântată în blană”, „Venus învăluită în blană”, „Venus în haină de blană” și, pe blogul lui Dan Alexe, ca „Venus cu blăniță”. În engleză a devenit cunoscută ca „Venus in Furs”.

După cum ziceam nu demult, există un val nou al romanelor de dragoste, care sunt ceva mai complexe și mai interesante decât siropurile care sunt în general asociate genului. Iar KJ Charles e una dintre noile mele scriitoare favorite tocmai pentru că se avântă des în zone mai puțin explorate.

Barbara Cartland e marea scriitoare a romanelor de dragoste din secolul 20. Nu exagerez deloc: s-a născut în 1901, a murit în 2000 (deci a acoperit tot secolul 20) și între timp a publicat 723 de romane, din care multe au fost de dragoste; în plus, vreo 160 de manuscrise au rămas să fie publicate după moartea ei. A vândut peste 750 de milioane de exemplare și, deși popularitatea ei a scăzut spre sfârșitul vieții ei (și după), a lăsat o moștenire puternică în urmă.

Uite o întrebare pe care am văzut-o relativ des: cum diferă un roman de dragoste cu scene explicite de literatura erotică? În mod normal, nu prea mă interesează clasificările exacte ale genurilor pentru că citesc orice pare interesant, dar pentru că o să abordez romane de dragoste și literatură erotică în următoarea perioadă, cred că un răspuns ar fi binevenit.

Acum vreun an sau doi, o amică mi-a recomandat-o pe KJ Charles – mai ales cărțile, dar uneori și conversații de pe Twitter sau articole de pe blogul ei. Fostă editoare, momentan scriitoare, KJ avea multea chestii mișto de zis și am început s-o urmăresc ca persoană înainte să-i citesc cărțile.

Te-ai gândit vreodată să citești Cărtărescu, dar era prea lung? Sau poate te-ai uitat pe recenziile altora la „Solenoid” și ți-ai dat seama că ai vrea să citești ceva tot „magistral, oniric, organic, vizionar”, dar dacă se poate, să fie o carte cu un fir narativ? Atunci s-ar putea să te intereseze Thomas Pynchon, care e una dintre inspirațiile lui Cărtărescu.

„Jucării stricate” nu e genul de carte pe care aș vrea s-o citesc în mod obișnuit. În primul rând, are o temă medicală: e despre un transplant de ficat, iar mie-mi place să aud despre operații și spitale cam la fel cum îmi place să aud bormașina la cinci dimineața. În al doilea rând, e o carte autobiografică, ceea ce înseamnă că existența ei e condiționată de suferința unui om.

Clișeul obosit despre Geoffrey Chaucer spune că atunci când a găsit limba engleză, era o cărămidă, iar când a terminat cu ea, a lăsat-o marmură. Chaucer a trăit între 1343 și 1400, adică cu vreo două sute de ani înaintea lui William Shakespeare, în plină perioadă medievală.