Ascult și eu episodul de săptămâna asta de la ICR Podcast și mă inspiră să scriu câteva lucruri.

Văd din când în când câte un om care sare să spună că ar trebui scoase anumite materii din programa școlară și să se introducă altele.

Dacă aș fi foarte faimoasă în România (spoiler: nu-s), mi-aș ruga fanii/cititorii/ce-or fi-i să nu se ia de oameni, chiar dacă oamenii respectiv se iau de mine. Sau, dacă simt nevoia să vorbească, să nu fie nepoliticoși.

Când eram în școală, am discutat „Luceafărul” lui Eminescu la două materii: la română și la religie. Erudita noastră profă de română și preotul zevzec au avut fiecare câte o interpretare interesantă a poeziei care mi-a rămas bine întipărită în minte după mai bine de zece ani. Însă adevărul despre Luceafăr aveam să-l aflu doar acum câteva zile.

Suntem în anno domini 2016. Tirajele cărților au scăzut la 2000 de exemplare, vândute în ani de zile, deși la începutul anilor ‘90 se auzea de zeci de mii de exemplare vândute dintr-un singur titlu. Aș spune că lumea nu mai citește, dar întâlnesc bătrâni pasionați de cărți, hipsteri pasionați de cărți, tineri care citesc. Ceva nu pușcă.

Am senzația uneori că până și cuvântul „critică” ar putea să-i facă pe unii să dea în apoplexie. Critica e rea, criticii sunt niște oameni care vin și despică firul în patru ca să se plângă, să fie răi, să lovească în autorii cei buni, să distrugă lucrurile care ne plac tuturor.

De curând am dat peste o discuție pe Facebook în care cineva spunea, mai în glumă, mai în serios, că-i e și groază când discută cu persoane de 20-30 de ani pentru că sunt mulți proști în categoria asta de vârstă și-i vine să-și ia câmpii.

Se pare că emisiunea Dan C. Mihăilescu, Cartea de la ora 5, mai e urmărită doar de vreo 400 de persoane pe Youtube. Pe Facebook vizualizările sar de 2-3000 aproape constant, dar Facebook-ul face autoplay și numără aproape orice autoplay ca vizualizare. (apropo, puteți dezactiva autoplay-ul din setări, există acolo un tab pentru clipuri video – eu de-abia ieri m-am obosit s-o fac, dar parcă e mai bine fără să se miște tot felul de chestii pe ecran de capul lor).

Am ceva de mărturisit: sunt genul de persoană care nu se gândește la nuntă cu prea mult entuziasm.

Dacă citești o carte, e normal să ai o opinie despre ea. Iar dacă ai o opinie, nu trebuie să fii super-cult ca să le-o comunici și altora. Poți să spui despre carte că e _bună _sau proastă. Poți să spui că e _genială _sau o porcărie. E ok – e literatură, nu știință. Putem citi același text, dar ne impresionează lucruri diferite la el.