Am un prieten care mi-a spus o chestie la mintea cocoșului: bitcoinul nu e o monedă reală, pentru că nu e susținută de nimic: nu se bazează pe o economie, nu se bazează pe resurse utilizabile. Plutește în aer, e speculă pură. Nu e o monedă reală, nu poți fi plătit în bitcoin, nu-l poți folosi la piață. Iar monedele reale se bazează pe economie, pe faptul că sunt relativ stabile, iar schimbările lor depind de factori clari.

În articolul trecut, ziceam că mă enervează când chelnerii se prefac că nu exist în momentul în care sunt la restaurant cu prietenul și vreau să plătesc eu. Din punctul meu de vedere, asta e o problemă de calitate a _serviciilor. _Dacă ești într-o profesie în care lucrezi direct cu oameni, e bine să-ți dezvolți un pic atenția la situație. De exemplu, dacă vorbește X cu tine, nu îi răspunzi lui Y.

Văd la Dorin că mulți oameni care au fost la proteste s-au trezit cu probleme la conturile de pe Facebook – raportări de spam, blocări, ce-o fi. Tocmai ce ziceam că Facebook e un fel de piață publică care ne urmărește peste tot, acum o să continui ideea. Piețele publice de pe internet nu sunt cu adevărat publice, decât în sensul în care sunt deschise publicului. Sunt mai degrabă ca ograda lui Gigel.

O chestie care-mi place când citesc chestii scrise de victorieni e că sunt foarte siguri pe locul lor în lume: ei sunt crema cremelor, vârful vârfurilor. Din cam orice citești scris în Anglia secolului XIX răzbate siguranța de sine a unor oameni care au cucerit lumea, au făcut descoperiri științifice cu duiumul și sunt mândri de asta. Nu-mi fac iluzii că totul era chiar atât de roz. Dimpotrivă. Descopereau multe lucruri, e drept, dar ideile lor despre medicină tindeau să și ucidă sau să îmbolnăvească oamenii.

Zilele trecute, un prieten s-a trezit față-n față cu un Windows setat în limba română și s-a crucit când a dat de o chestie numită „unitate amovibilă”. Am râs un pic, pentru că de amovibilitatea vieții nu mă ciocnisem până acum, deși din când în când am nevoie de terminologia oficială de la Microsoft, așa că intru pe portalul lor de limbă. Eu am o filozofie a localizării de softuri și jocuri: utilizatorul de rând trebuie să priceapă despre ce e vorba.

Sunt oameni care așteaptă ocazia perfectă ca să dea tot ce au mai bun. Așteaptă locul de muncă perfect, proiectul perfect, condițiile perfecte. Dar chestia e așa: dacă nu-ți faci treaba bine azi și nu-ți faci treaba bine mâine, n-o să ți-o faci bine nici poimâine, când se aliniază stelele și te afli în situația ideală. Deprinderile bune și abilitățile se formează în timp. De câțiva ani de zile colaborez (și) cu o firmă mare de traduceri – am început ca traducător, am ajuns să fac și corectură, acum m-au rugat să verific și niște teste pentru cei care vor să intre în branșă.

La ce rată de abandon școlar avem, la ce rezultate au fost în anii trecuți, parcă te-ai fi așteptat să mă obișnuiesc deja cu ideea că e dezastru în educație. Dar nu. Rezultatele de anul ăsta m-au luat șocat, m-au lovit ca un pumn în stomac. Dezastrul de la bac din 2017 e o rușine națională. Cum, dom’le? Cu subiecte atât de simple, doar atâți elevi au reușit să treacă? S-a dus educația pe apa sâmbetei.

Am văzut iar, pentru a nu știu câta oară, una dintre listele comparative cu ce fac oamenii de succes, versus ce fac cei cu mai puțin succes. Două chestii din listă mi-au atras atenția: Oamenii de succes: citesc cărți fac complimente Oamenii fără succes: se uită la televizor critică Ideile astea sunt false. În primul rând, citit vs. TV. Pentru că citesc mult, pot să vă _garantez _că există seriale mai valoroase decât multe cărți.

Un fapt pe care l-am remarcat nu o dată e că o persoană cu preocupări spirituale, naturiste, benefice, optimiste are șanse cu 1000% mai mari decât un om normal să-ți tragă țeapă. Nu e o fatalitate, unii reușesc să treacă suficient peste acest destin de oameni cu capul în nori încât să fie oameni corecți și să respecte munca altora, dar am auzit de mai multe țepe din partea lor decât din partea oricui altcuiva.

Am dat întâmplător astăzi peste un articol din Dilema Veche, în care lectorul universitar de la Facultatea de Filozofie a Universității din București, dr. Constantin Vică, condamnă plagiatul, dar apără cu drag pirateria, deși amândouă pot fi considerate furt intelectual. Să vedem o parte din ce spune: Un plagiator nu este un pirat. Plagiatorul se amestecă fraudulos în bunul mers al lumii ideilor și nu face decît să încarce sistemul cu zgomot – în tot acest timp înșelîndu-ne pe cei care i-am acordat atenție.