Roxana-Mălina Chirilă

Cumințenia cititorilor

Suntem în anno domini 2016. Tirajele cărților au scăzut la 2000 de exemplare, vândute în ani de zile, deși la începutul anilor ‘90 se auzea de zeci de mii de exemplare vândute dintr-un singur titlu. Aș spune că lumea nu mai citește, dar întâlnesc bătrâni pasionați de cărți, hipsteri pasionați de cărți, tineri care citesc. Ceva nu pușcă.

De mai bine de 20 de ani, discuțiile despre cărți au, în zona vizibilă, același tipar: editurile publică, cititorii laudă, volumele se cumpără greu. La orele de română se discută despre „marele scriitor Creangă/Caragiale/Sadoveanu/Preda”, în recenzii se discută despre „marele scriitor Cărtărescu/Morar”, în practică vânzările nu prea reflectă vorbele.

Cumințenia cititorilor

Știți cum e cu donațiile pentru Cumințenia Pământului, nu? Teoretic, toți suntem mândri de Brâncuși, mulți sunt mândri că există sculpturi de renume mondial create de el și consideră că ar trebui să facă parte din patrimoniul țării. Practic, s-au strâns vreo 200 de mii de euro până în prezent din contribuțiile întregii țări, ceea ce demonstrează că ne place ideea de Brâncuși, dar de la distanță, cât timp nu ne cere nimic.

Cultura, în general, ne place de la distanță. E pusă pe un piedestal și lăsată acolo, pe principiul că „e bine să fie”. Dar nu e ceva care arde, nu e un domeniu în care să se implice cu adevărat multă lume, de care să ne dorim să reușească. Sau cel puțin, nu la scară largă.

Un domeniu de care ne pasă la scară mai largă e cel al mâncării/băuturii. Cel puțin pe unde am avut eu treabă prin România, poți mânca de-ți pică plombele de fericire. Am fost la Roma, am mâncat paste carbonara încoace și încolo, tot cele de la restaurantul Gott din Brașov erau mai bune. Supă de fructe de mare? Păi Trattoria del Chianti, în Brașov. Sushi? Au în Cluj, în Iulius Mall, un loc unde te pui la un bar de sushi și mănânci până pici de pe scaun. Și, după cum spune Eftimie uneori, cea mai mișto shaorma e la noi, pentru că o facem cu pui și cu tot felul de dichisuri – în inima Turciei am mâncat ceva asemănător, dar nu la fel de bun.

Mâncarea e vie. Cărțile sunt îmbălsămate deja. Evident, sunt două domenii complet diferite – dar au lucruri în comun.

De gusitbus

Despre gusturi nu se discută, iar despre morți, numai de bine. Literatura a murit și moare în fiecare oră de română din școală, în care e îngropată grijuliu de sistemul de învățământ. E acoperită cu un strat gros de pământ, ca să nu-i fie frig.

Nu există posibilitatea ca elevii să dezbată deschis o carte. Toate cărțile din bibliografie sunt mari, respectabile și geniale. Duplicitatea se învață devreme: există o singură părere ce poate fi spusă, iar aceea începe așa: „Marele scriitor spune în opera sa extraordinară…”

Așa se formează reflexul: lăudăm din buze tot felul de lucruri care par a fi lăudabile, apoi trecem mai departe și ascundem păreri reale, uneori și față de noi. Iar în momentul în care dăm de ceva care ne place cu adevărat, folosim același limbaj ca înainte, astfel încât nu se poate vedea diferența între apreciere și complezență.

Consumatori de carte

Cărțile sunt ca mâncarea. Unele sunt pe principiul „copiii trebuie să învețe să mănânce orice” (inclusiv pe Sadoveanu, canibali mici ce suntem), altele chiar sunt bune și îți fac viața un pic mai plăcută. Problema e că, atunci când „copiii mănâncă orice”, ajung să mănânce tot felul de prostii tradiționale, nu extrem de sănătoase – sau să treacă pe cartofi prăjiți și 50 de umbre (nu ale lui Mircea la cozia), deziluzionați de lume.

Noroc că românii au început să dea de ce e bun… în domeniul mâncării, cel puțin. În ultimele decenii, au apărut cerințele din ce în ce mai mari, gusturile s-au transformat, iar pe baza transformării noastre colective, s-a dezvoltat și domeniul restaurantelor și cafenelelor.

În privința cărților, tot dau de persoane care citesc tot felul, dar nu a avut loc un proces echivalent pe piața de carte… încă. Dar eu îmi fac speranțe.

Localuri și localizări

Localurile au un avantaj interesant: dacă vrei să mănânci la un restaurant, trebuie să-l ai în zonă. Nu poți să mergi în Italia de fiecare dată când vrei paste sau un espresso. Într-un fel, sună mai degrabă a dezavantaj, dar în alt fel, concurența e mai limitată.

Cărțile sunt altă mâncare de pește (vorba vine). Teoretic, au un avantaj: poți să produci toate cărțile în București și să le trimiți în țară, fără să trebuiască să trimiți tot procesul de producție odată cu ele (și fără să se răcească pe drum). Tocmai acolo e și dezavantajul: dacă vrei o carte, nu e necesar să o cumperi local. Sau s-o cumperi de orice culoare.

Cei din generația mea încă mai citesc, dar îi știu pe mulți care citesc în engleză, pentru că pot. Cei din generația următoare au avut Cartoon Network dublat – ei ar putea fi un nou public interesant, care vor fi nevoiți să apeleze la piața locală ca să se descurce.

Problema e însă că e plin de piraterie și de cărți luate din alte părți. Se tace mult, se cere puțin. Publicul nu e aproape deloc activ.

Traducător, am o muscă în roman!

Discuție despre „Pământul lung”, de care ziceam că mi-a plăcut.

Ea: „Ai reusit sa citesti cumva si urmatoarele carti din serie? Eu tot incerc sa ma conving sa ma apuc de a 2-a, dar parca tot pe altele pun mana. :P”

Eu: „N-am citit celelalte cărți din serie – în primul rând pentru că fix ieri am terminat-o pe asta, deci n-am avut când să le citesc și pe celelalte; iar în al doilea rând, pentru că aștept următorul volum în română.”

Ea: „Eu am fost marcata extrem de neplacut dupa ce am citit Harry Potter in romana, si am spus ca Terry Pratchett nu merita chinuit in acelas hal 😛 Asa ca, mi-am cumparat al doilea volum tot in engleza.”

Eu la un moment dat am început să nu mai piratez și să mă orientez mai mult spre piața de carte din România. Nu exclusiv, dar mai mult, pentru că librăriile sunt pline cu cărți în română și, deși îmi iubesc Kindle-ul la nebunie (avem o aventură extraordinară, eu îl duc să vadă lumea, iar el mă distrează oriunde aș merge), îmi plac și cele fizice. Îmi place să le răsfoiesc, îmi place să le simt în mână, îmi place să le cumpăr impulsiv pentru că mă atrag coperta și rezumatul.

S-au întâmplat niște fenomene interesante. Am început să remarc tendințele editoriale. Paladin se ocupă de cărți fantasy mai mature, cu un substrat interesant; au alegeri pe gustul meu, pe lângă faptul că arată excelent. Polirom are cărți japoneze care-mi plac mai mult decât cele publicate la Humanitas, ca stil.

Apoi, am început să devin mai atentă la detalii. Cum e traducătorul ăsta? Cum e traducătorul celălalt? Ce fel de traduceri au în general aceștia sau aceia? Ce fel de cărți publică? Ce fel de hârtie folosesc?

De exemplu, nu cumpăr de la Rao, pentru că au deseori traduceri făcute de „Graal Soft”. Or, dacă tu nici măcar nu te obosești să cauți colaboratori care să se potrivească pe proiectele tale, ci apelezi la o agenție care plătește o armată care lucrează cu 8 lei pe pagină (știu suma asta din „surse”), e clar că nu te respecți suficient încât să te respect și eu. (Se mai întâmplă însă ca el să mai cumpere cărți de la Rao, pentru că nu vin să pun piciorul jos și să fac legea în casă pe partea de literatură; așa-i la vie)

Nu știu câți cititori există în categoria din care fac eu parte: cititori avizi, bilingvi, care știu unde să-și caute ce-și doresc. Nu depindem de piața de carte din România decât în mică măsură; la o adică, putem să cumpărăm tot ce ne dorim de pe Amazon, Book Depository sau Better World Books. Unii chiar au migrat încolo, deziluzionați de ce au făcut editurile în trecut, cu traume din copilărie legate de Sadoveanu și traduceri la Harry Potter.

Acum se simt efectele deciziilor luate prin anii ‘90 de edituri: traducerile proaste, pe bani puțini, heirupismul dornic de bani, ne-au împins pe mulți spre alte piețe (asta dacă nu ne-au făcut să ne săturăm de citit cu totul).

Până acum, ce s-a întâmplat a fost că s-a susținut că totul e bine, totul a fost bine, niciodată n-a fost nimic rău. Totul este în regulă. Critica e rea. Traducerile sunt bune, cei ce critică sunt răi.

Când tirajele pică cu 90%, îmi permit să spun că poate abordarea e greșită.

Cui prodest „le protest”?

Sunt atentă la detalii și critic public ce citesc pentru că știu că voi reveni în ipostaza de cumpărător. Voi dori din nou să cumpăr cărți – nu citesc una pe an, citesc o sută. Jumătate nu sunt cumpărate din România, poate – poate sunt luate de pe Gutenberg, de pe Amazon, cumpărate de pe nu știu pe unde sau dăruite de prieteni.

Însă cealaltă jumătate?… Mi-a plăcut „Ucigașul din mine” de la Paladin, am mai luat și „Fată înecându-se”. Mi-a plăcut aia, am luat „Un fel de basm”. Am ajuns să am un raft Paladin (16 cărți, le-am numărat acum), pornind de la o carte.

Când citesc o carte, văd ce îmi place și ce nu. Dacă mă enervez, cum am făcut la „Ubik”, o cumpăr în engleză după ce am luat-o în română și jur să fiu mai atentă la traducerile vechi de la Nemira. Când e vorba de „Pământul lung”, tot de la Nemira, mi-a plăcut, tot în română vreau continuarea – nu cumpăr fără discriminare de la ei, dar încep să-i bănuiesc că încearcă să facă lucrurile să fie cât mai bine. Iar dacă e vorba de benzi desenate, Deadpool m-a convins să cumpăr traducerile de la Lex Comics, pentru că Octav Ungureanu a localizat banda aia desenată de a ajuns extrem de citibilă în română.

Deci, cui îi folosește ciritca? În primul rând, altora care vor să citeasă sau au citit cartea respectivă. Care vor să afle dacă e bună, dacă ediția asta e bună, dacă doar lor li s-a părut că x sau y.

În al doilea rând, le folosește celor care scot cărți. Ei ar trebui să fie ca restaurantele: să-și dorească să revin – ba chiar să-mi aduc și prietenii la ei. Iar asta nu se face cu vorbărie goală și laude degeaba; când scot pe cineva în Brașov și îl duc la Gott, unul dintre restaurantele mele favorite, îi recomand pastele carbonara cu un scop: sunt excepționale, iar eu vreau să-mi cuceresc publicul. Dacă au încercat ceva care nu e prea bun, îi recomand ceva mai bun. La fel și la cărți: caut ceva bun ca să conving, sau critic ceva imperfect, ca să avem o bază solidă de discuție.

Sunt, de bine, de rău, relativ avizată – măcar în ce privește cărțile. Nu sunt o super-expertă care nu greșește niciodată, dar pot argumenta o părere. Sunt consumatorul care vrea și poate să lucreze cu producătorul pentru a obține un produs mai bun.

Așa că, în al treilea rând, critica îmi folosește mie. Pentru că dacă eu mă duc și spun „porția asta de spaghete carbonara e mult mai uleioasă decât de obicei” și mai spun încă vreo doi-trei asta, când mă întorc data următoare o să am niște paste mai bune. Iar dacă vin și spun „traducerea asta e mai bună, asta e mai rea, cartea asta excelează aici, dar nu și acolo,” poate până la urmă se ajunge la ediții mai bune per ansamblu.

Evident, nu mi se datorează tot ce-i bun în lumea cărților. Dar pot promova ce e bun, pot comenta când ceva nu-mi convine, pot să spun, să vorbesc, să încerc să insuflu niște viață într-un domeniu care insistă să se îmbălsămeze singur și să moară liniștit.[1]Spoiler: viața doare uneori.

Criticii critici

E responsabilitatea lor, a editurilor, a restaurantelor, a celor care produc să producă ceva bun; dar e și responsabilitatea mea să cer. Relația e reciprocă – ei îmi dau ceva bun, eu cumpăr, cumpăr, dar aștept ceva bun. Aștept să văd că încep să înțeleagă mai mulți asta, că iau literatura jos de pe piedestal ca s-o cerceteze și să vadă de ce au pus-o acolo, dacă merită să fie acolo și dacă își doresc altcea în loc.

Mi-aș dori să nu mai fiu o voce în deșert care vine și critică, pentru că de una singură nu pot schimba mare lucru. Nu pot decât să conving câțiva oameni să cumpere niște cărți, dar nu e destul. Vreau să văd o lume în care cititorii sunt ceva mai vioi și vii, în care au păreri și le exprimă, în care să existe un dialog.

Da, momentan orice părere contra, chiar dacă e argumentată, e percepută ca un atac și ai toate șansele să se simtă cineva lezat, dar cred că e timpul să ne mai tăbăcim toți pieile și să începem să vedem unde e problema. Spun asta și ca cineva care se enervează când îi sunt criticate traducerile (dar de obicei în surdină, ca să nu fiu ipocrită vizibil, doar pe ascuns),[2]La modul mai sincer, mi se pare normal să te enervezi când vezi că cineva te-a înțeles greșit. Și mai nasol e să vezi că ai dat-o în bară tu cu mâna ta. Suntem oameni, nu roboți, ne-ar … Continue reading și ca cineva în capul căreia se sparg oalele când descoperă scriitorii și traducătorii că am zis ceva de rău de ei.

Asta dacă nu cumva credem că piața de carte din România merge excelent. Sau că ar trebui să moară.

References

    <td class="footnote_plugin_text">
      Spoiler: viața doare uneori.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6164_1418('footnote_plugin_tooltip_6164_1418_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6164_1418_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      La modul mai sincer, mi se pare normal să te enervezi când vezi că cineva te-a înțeles greșit. Și mai nasol e să vezi că ai dat-o în bară tu cu mâna ta. Suntem oameni, nu roboți, ne-ar plăcea să fie totul excelent, dar avem scăpări – e normal să nu ne convină. Dar secretul e ca la judo: ca să devii expert în ce faci, trebuie să știi să și cazi.
    </td>
  </tr>
</table>

Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |

© Roxana-Mălina Chirilă

since 2012

References
1