Cred că e multă lume neiubită, sau sunt unii neiubiți cronic care caută și caută și caută iubirea atât de puternic încât adună în jurul lor rechini întreprinzători. Cert e că indiferent unde mă întorc, dau peste seminarii și workshopuri pentru oameni care simt nevoia de ceva mai sentimental în viața lor. Seminarii despre cupluri, despre cum să-ți găsești femeia interioară, despre cum să te iubești, cum să fii mai bun. Răni emoționale, vindecare emoțională, inteligență emoțională.

Mai demult, când tocmai dădeam să ies dintr-o cafenea, am văzut la o masă un vechi cunoscut, un tip pe care-l știu de pe vremea liceului. Era abătut, așa că am decis să merg să-l salut, să văd dacă vrea să discute. E genul de lucru pe care-l faci cu cineva căruia i se îneacă jumătate din corăbii și nici celelalte nu mai au mult.

Toată lumea știe că dacă nu i-ai citit pe Tolstoi, Dostoievski și Cehov n-ai cultură. Sau, pardon, scuze, erau Balzac, Camus și Borges. Nu, mii de scuze, Preda, Petrescu și Eliade. Dacă nu erau de fapt Shakespeare, Milton și Dante. Sau Ovidiu, Virgil și Homer. Bineînțeles, ar fi putut fi Shikibu, Soseki, Kawabata. Sau Hesse, Mann, Huxley.

Există un prieten de familie (în sensul în care cineva din familie e prieten cu el, nu în sensul în care e prieten cu toată familia) care are doi copii, un băiat și o fată, care sunt puțin mai mici tineri ca mine.

Aveam alte planuri pentru seara asta, dar mi-a sărit în ochi faptul că Ministerul Educației e complet de acord să se intre la universitate fără examenul de Bacalaureat luat. Ok, de fapt la „colegiu”, dar dau zece puncte persoanei care-mi spune ce e un colegiu în România, pentru că și în restul lumii înțelesul cuvântului diferă.

Dacă faci un joc de cuvinte bazându-te pe omofonii în engleză sunt șanse mari ca auditoriul să se uite strâmb la tine. Gen: „De ce sunt minerii cei mai curați oameni? Pentru că lucrează în baie”; „Vita e frumoasă”. Și adevărul e că în engleză sunt mult mai ușor de făcut asocierile astea, deci dacă la noi chiar și cele mai aiurea jocuri de cuvinte sunt considerate „diștepte”, la ei… nu prea. S-au săturat. Au fost prea multe, gata de-acum.

Azi se întreba Zoso dacă e normal ca un copil de 15-16 ani să se machieze atâta:

Am o discuție lungă, sau mai bine zis o discuție împărțită în episoade ocazionale, cu cineva care crede în creștinism. Nu, nu în sensul în care e creștin care merge la biserică, nu crede în Dumnezeul creștin și nu face gesturile creștine tipice, ci el crede în creștinism ca fiind un lucru la bază bun.

Am scris un articol mult-discutat ieri despre cum nu-i frumos să încurajăm pirateria. De fapt, nu, nici măcar atât: am spus că cei care le recomandă altora cărți (și filme, de ce nu?) pe gratis, piratate, nu o fac din generozitatea proprie, ci îl forțează pe autor, sau forțează editura, să-și dea munca pe gratis. Și le transmit altora ideea că e ok, în regulă și justificat să procedeze așa.

Un autor stă și scrie vreun an la un roman. Nu e o chestie universal valabilă (unii scriu un roman în 10 ani, alții îl scriu în 3, alții sunt foarte prolifici, trăiesc din scris, nu fac altceva toată ziua și-l scriu în câteva luni). Primește x% din prețul cărții. Dar stați, că nu e singurul care face ceva! Există un om care lucrează cu autorul și îi oferă critică și corecturi în linii generale. Apoi există altul care verifică greșelile de tipar și ale chestii de genul. Omul care aranjează romanul și-l face să arate bine. Cei de la tipografie, sau tehnicul, care-l transformă în carte fizică/digitală. Artistul care face coperta. Costuri pentru ISBN și alte alea. Comision pentru librării, fie fizice, fie online.