Am melodii de care mă îndrăgostesc pentru că-mi spun enorm de multe.

Cartea pe care o traduc le recomandă cititorilor să se uite în ei pentru a descoperi ce își doresc cu adevărat, cine sunt cu adevărat.

Purtată de puterea unei nostalgice amintiri a poveștilor depănate pe un anumit site unde mulți exhibiționiști spirituali își revelează realizările de excepție, am zis că poate e momentul să mai meditez și eu, cum meditam odinioară. Cine știe ce simplitate covârșitoare și benefică voi descoperi și eu în interiorul meu?

M-am așezat, am închis ochii și am așteptat. Să vină!

Cum cine? Eu. Eu din interior. Evident.

Am câteva locuri unde-mi place să stau la o cafea. Acasă în Sf. Gheorghe stau mai mult fie prin cafeneaua Chicago, fie prin Tein.

Chicago e o cafenea simpatică și elegantă din centru (lângă BCR), într-o căsuță puțin retrasă de la stradă. Vara poți să stai pe terasă pe niște fotolii și canapele extrem de confortabile, iarna poți sta fie în zona mai zgomotoasă de la parter, fie la etaj, unde e mai retras și intim. Singurele defecte pe care le-am găsit (destul de vizibile, de altfel) e că momentan le-au dispărut meniurile și trebuie să întrebi direct ce și cum și că n-au internet wireless neparolat pentru clienți. Dacă ar avea aș fi mai mult în Chicago, mai puțin în Tein.

Afară în grădină au înghețat doi trandafiri roșii din niște tufe aproape golașe. A înghețat și iarba, dar iarba e mai puțin interesantă, imagistic vorbind.

Cică aș avea ferestrele spre est, dar soarele a răsărit mai cu lehamite, așa, în spatele unor nori, așa că azi nu mi-a intrat în ochi de dimineață. Mi-a intrat în schimb puful de la plapuma asta care în curând o să rămână goală și toată umplutura on să-mi intre în nas, în gură, în ochi, în păr, o să mă urmărească toată ziua într-un norișor imaterial de puf care se așterne pe orice obiect cale de cinci sute de metri.

N-am stare să scriu și vreau să scriu, așa că-mi fac antrenamentul aici. Nu există altă idee a acestei postări. Câteva observații pentru spirit de descriere. Bun. Ce altceva?

[][1]

 

Am ajuns ca motocicliștii de mai demult, care știau cum să facă tot felul de reparații pe marginea drumului, că altfel nu ajungeau niciodată nicăieri. Acum câțiva ani dădeam telefoane în stânga și-n dreapta să întreb ce pot să fac atunci când calculatorul îmi dă chix. Azi sun doar să întreb unde găsesc o șurubelniță, că n-am chef să deschid cutia cu un vârf de cuțit ca să pot să aspir pe dinăuntru, să suflu praful din zonele mai delicate și să dau deoparte cablul care face contact cu ventilatorul. Mi-am repartiționat hardul fără să-mi omor Windows-ul (prea tare…), știu ce softuri să folosesc dacă-mi pică vreun hard, am toate fișierele importante într-un folder Dropbox, ca să nu-mi pierd toată munca dacă mi se distrug și Desktop-ul, și laptopul și hardurile externe deodată.

O povestire pe care am scris-o prin 2007, pe vremea când nu prea corectam ce scriam…

În jurul patului

Mergeam pe stradă visător, lăsând picioarele să mă conducă. Fusesem la o petrecere cu colegii de serviciu şi mă întorceam cam ameţit de băutură, filozof şi pierdut în gânduri. Soţia mea ştia că urma să vin doar a doua zi, iar eu mergeam spre casa amantei mele, al cărei soţ, prietenul meu cel mai bun, era plecat din oraş. Pe când intram pe uşă, mă gândeam că locuiam în acelaşi tip de apartament, în blocuri identice. Chiar şi mobila semăna. Singur în casă, m-am dus în dormitor, m-am dezbrăcat şi m-am întins provocator pe pat, aşteptând-o, gândindu-mă la încântarea pe care urma să i-o trezesc. Chiar căutam în minte cuvinte înnebunitoare… Ezitam între „Doreste-mă tare” şi „A fi sau a nu fi în tine”. Am menţionat că eram cam pilit, nu?

Cheia de la intrare s-a răsucit în uşă, iar o voce masculină, mult prea bine cunoscută mie, a răzbit până în dormitor:

– Eşti sigură că nu e nimeni acasă?