Cu multă, multă plănuială și amânări și toate cele, amica Linda, fostă colegă de facultate și de masterat, prietenă scriitoare și în general persoană mișto, a decis că vine în vizită la Sf. Gheorghe/Brașov ca să mai scape de căldura moldoveană și de non-cheful de pe acasă. După multe verificări de trenuri (ca să ajungi din Suceava în Brașov trebuie să schimbi în București sau în alte locații nu mai puțin bulversante) și căutat de variante de transport, Linda mi-a spus că vine cu autobuzul.

Circulă pe net o piesă nouă de la Taxi, „Subtitrarea la români”. Care e foarte mișto. Și care, în combinație cu faptul că ascult acum soundtrackul de la Cabaret (cu Liza Minnelli) destul de mult, mi-aduce aminte de o variantă dublată a filmului. Mai exact, scena asta: În engleză: Tipul: SCREW Maximilian! Tipa: I do. Tipul: So do I. În română era ceva de genul: Tipul: Du-te și culcă-te cu Maximilian!

Deci, deci, deci! Romanul meu (Flight from Hell, pe monitoare din 4 august :P) o să aibă și o variantă audio. Citită de mine, că de ce nu (între noi fie vorba, momentan îmi urăsc vocea și accentul în engleză. Vocea din inerție, accentul pentru că citesc mult mai puține r-uri decât există în text. „Dă scai uăz ă daacă șeid ăf red, tingin toods dă cală ăf crasted blad.”)

Discuție despre o piesă de teatru la care n-am fost, dar despre care mi s-a povestit de către o ea și un el. Ea (către mine): Te-ai gândit vreodată să scrii o piesă de teatru? Eu: A fost așa de proastă că și eu puteam mai bine, hm? Ea: Da. Adică nu. Adică… No. Deci. Ideea e că a fost cam dezlânată. Eu: Aha. Ea: Era o tipă, o singură actriță.

Conversație mai veche cu un prieten (parafrazată): el: Ce faci? eu: Căutam ceva fanfic [n.a.: povestire de tip fanfiction] despre un trio. Ceva relație romantică în triunghi, știi? el: O_o eu: *continuă să caute* el: De ce fanfiction? eu: Pentru că nu găsesc chestii publicate de gen, dar printre tagurile de pe Archive of Our Own… el: Nu, nu, voiam să te întreb de ce nu citești și tu ceva normal?

Mă uitam la Glee (serialul) și am ajuns la episodul în care trupa de muzică a școlii vrea să pună în scenă The Rocky Horror Picture Show. Pe care nu l-am văzut. Și pe când căutau ăștia mai tare pe cineva să joace rolul transsexualului, mi-am adus aminte că acum ceva timp citisem ceva legat de felul în care Neil Gaiman își numise fiica cea mare. Ceva care îmi suna a Rocky Horror Picture Show.

Către cei cu vârste sub 18 ani: regret că nu vă pot permite accesul. Dar cartea asta cu iubiții curcubeelor e prea explicită ca s-o citiți. Ok, nu, e mult prea proastă ca s-o citiți și e bine să vă păstrați inocența cu privire la nebunia umană până mai creșteți. Și e și explicită. Deci, întoarceți-vă doar când faceți 18 ani. Mersi. Dată fiind pasiunea mea de-abia exprimată pentru chestii femeiești, cea deseori exprimată pentru literatură și cea des vizibilă pe aici pentru MISA, cineva mi-a oferit o combinație a celor trei.

Am o cunoștință pe net (nickname: Draco) care și-a postat odată soundtrackul pe care scria la diverse povestiri. Cred că e „albumul” pe care îl ascult cel mai des. Și a sosit momentul să-l dau și altora: Nu sunt foarte încântată de Madonna și Leona Lewis, dar în rest am colecția pe repeat. (thank you, dracoqueen22). Îmi plac duritatea (în afară de părțile Madonnei), forța și, uneori, versurile 😀 La capitolul versuri, „Rev 22 20” e o melodie superbă.

Cred că m-ar distra să văd fețe celor care m-ar spiona dacă ar ateriza la spionat într-o discuție gen „Nu, iartă-mă, uitasem de sexul cu o zombie, nu mai știam decât partea în care tipul era înghițit de un vagin, ok?!” Uneori am cele mai ciudate discuții. [Notă: replica de mai sus se referă la „Zei americani”, de Neil Gaiman, un roman care a câștigat premiile Hugo, Nebula, Locus, SFX Magazine și Bram Stoker.

*excitement, excitement, excitement, excitement, excitement* Acum nu foarte mult timp am trimis un prim capitol dintr-un roman horror/supranatural/acțiune la The Big World Network. Povestisem la un moment dat pe blog că aveam de gând s-o fac. Mi-a plăcut de Big World Network de la început, din cauza conceptului. După cum sugerează și entuziastul!!! titlu al postării, sunt o editură mai neobișnuită. Ei zic așa: publică un „episod” dintr-o serie pe săptămână, cum fac televiziunile cu serialele.