Acest film este despre un Antonio Banderas care trăiește o criză profundă, ceea ce-l face să fie profund crizat. Țipă în oraș, țipă în deșert, țipă la roboți și se comportă în principiu ca un idiot cu o problemă. Nu vreau să spun că e un antierou, vreau să spun că e isteric.
Uite o carte bine scrisă, care arată bine, se citește bine, e fain aranjată și una peste cealaltă reușește să te prindă. În condițiile în care e o carte despre fonturi. Adică Times New Roman, Helvetica și celelate variante pe care le alegi dintr-un meniu din procesorul de text.
Acum vreun an și ceva propuneam un joc de societate cu știrile românești. Ideea era simplă: se citește un titlu de știre și persoana își dă cu părerea dacă e titlu din Adevărul, Cancan sau Times New Roman.
Am dat peste una dintre cele mai frumoase reprezentări ale arborelui limbilor, cu ramuri din care se desprinde fiecare grup, fiecare limbă…
Încă un film despre comunism și despre cât de groaznică era viața în comunism. Cuprinde necesarele detalii de atmosferă care nu ajută povestea: se strâng sticle goale pe câteva monezi, se repară ciorapi de damă, se vorbește de cozi. Ca alte filme despre comunism, e o poză a timpurilor mai degrabă decât o poveste – mai ales în prima jumătate a filmului în care nu prea știi cine e fiecare personaj.
Cred că ne-am obișnuit prea tare cu reclamele, atât de tare de fapt încât multă lume nici nu mai remarcă bara din dreapta a blogurilor.
Cât de varză trebuie să fii ca după ce ai fost criticat în sus și în jos pentru o chestie de internetul local și de presa străină, să faci fix același lucru a doua oară, în fix același mod?
Era o cameră ca oricare alta, dar avea o atmosferă deosebită. Nu știu exact cum: ori era aranjată frumos, ori mirosea a bețigașe parfumate, ori erau lucruri interesante și delicate pregătite pe mese. Urma să se țină un curs, sau o conferință – sau cineva pur și simplu trebuia să vorbească. Și acea persoană, care avea ceva deosebit în mers, ceva inefabil în privire, ceva misterios și pur în aer, se întoarse către cursanți, sau ascultători, sau interlocutor și spuse:
În clipa de față, din câte știu, există o singură editură din România care își dorește cu adevărat să vândă cărțile scriitorilor români. Acea editură e Datagroup. Știu că vrea să vândă cărți și să colaboreze cu scriitori locali pentru că site-ul lor are o rubrică ușor de găsit în care se povestește despre treaba asta. Au până și o adresă de mail rezervată pentru treaba asta: manuscris@datagroup.ro. Dacă merg la Polirom, de exemplu, știu că momentan vor o secretară, dar se pare că de scriitori n-au nevoie.