Roxana-Mălina Chirilă

Dorin a scris astăzi despre cum îți faci un ceai ca să iasă bun, să nu fie amar și să fie o plăcere, nu o durere. Tot ce a scris e perfect adevărat, dar merită completat.

Că tot veni vorba zilele astea de diasporă. Cineva care trăiește în afara țării și n-a mai văzut televizor românesc de multișor a făcut greșeala să dea pe ProTV și să se uite la ceva emisiune de acolo. Plânsete, lacrimi, drame, muzică leșinată, ceva cu refăcut de case.

Habar n-am cine sunt indivizii de pe copertă. Aș putea să presupun că sunt Margo și Josh din Îndrăznește să visezi, dar personajele Norei Roberts sunt blonde din născare. După cum se vede din poză, tipul de pe copertă are părul șaten, iar tipa pare să fie vopsită. Deci, romanul este despre două personaje atât de superbe încât au trebuit să ne arate poza altcuiva, ca să nu murim din cauza groaznicului șoc de a vedea atâta splendoare pe o singură pagină.

Ascultam acum Junky de William Burroughs, o carte pe care am luat-o la careva din turele de Humble Bundle. E chiar bine scrisă, suficient de bine scrisă ca s-o ascult deși e despre droguri și drogați, subiect care de obicei nu mă interesează.

M-a contactat o tipă de la ProTV să mă invite să discutăm despre Coursera, pentru că am scris la un moment dat despre subiect aici pe blog. I-am răspuns că sunt de acord. În fond îmi place enorm ideea de educație online, pot vorbi despre ea și-n fața camerei.

Nu știu exact pe ce am dat click, dar se pare că eMag are o promoție legată strict de cărți. Se pare că dacă îți comanzi de la ei 3 cărți, în 3 perioade diferite (până pe 15 noi, 16 noi-15 dec, 16 dec-15 ian), ești băgat într-o promoție în care primești niște chestii cu care să-ți faci un colț de citit acasă. Din păcate nu spune foarte clar ce, dar în poză apar un fotoliu, o lampă, o masă și o chestie care arată ca ceva în care îți ții picioarele (nu _pe _care, _în _care).

„Julius Caesar” de Philip Freeman e o carte ușor dezamăgitoare. Cred că m-am obișnuit cu binele. Nu-i nimic, rectific la următoarea.

Să începem cu o poveste de sezon: la un moment dat două grupări care se definesc prin credința în Dumnezeu ca principiu absolut au preluat de la americani (sau poate sau gândit ele însele, cine știe) ideea că Halloweenul este o sărbătoare cel puțin demonică, dacă nu chiar satanică. Au zis așa: măștile sunt cu monștri, e de rău – această oribilă chestie trebuie contracarată! Și au lucrat împreună la contracararea răului…

Din când în când unei persoane de la guvernare îi intră în cap o păsărică și ciripește aia până-l înnebunește și omul vine cu o idee care e clar proastă, dar lui i se pare genială.

Dimineața prin bucătărie dau drumul la radio și ascult ce-o fi, știri locale, muzică mai puțin locală, chestii de-astea. Mai demult auzeam un individ cântând că vede foc, acum tot aud o melodie în care o gagică începe și cântă „Iubitul meu…” Sună bine, dar la un moment dat am început să aud și versurile.