Roxana-Mălina Chirilă

Afară în grădină au înghețat doi trandafiri roșii din niște tufe aproape golașe. A înghețat și iarba, dar iarba e mai puțin interesantă, imagistic vorbind.

Cică aș avea ferestrele spre est, dar soarele a răsărit mai cu lehamite, așa, în spatele unor nori, așa că azi nu mi-a intrat în ochi de dimineață. Mi-a intrat în schimb puful de la plapuma asta care în curând o să rămână goală și toată umplutura on să-mi intre în nas, în gură, în ochi, în păr, o să mă urmărească toată ziua într-un norișor imaterial de puf care se așterne pe orice obiect cale de cinci sute de metri.

N-am stare să scriu și vreau să scriu, așa că-mi fac antrenamentul aici. Nu există altă idee a acestei postări. Câteva observații pentru spirit de descriere. Bun. Ce altceva?

Acum ceva timp îmi spunea cineva, „Trebuie să citești Transmetropolitan.”
„Îmhî,” am răspuns.
Dă-i pe Google să vezi ce-i aia Transmetropolitan. Am dat peste o serie de benzi desenate de Warren Ellis, publicate de Vertigo (divizie a DC Comics). Auzisem oarecum de Warren Ellis, dar cum nu sunt foarte în temă cu benzile desenate în general, nu citisem nimic de el. Pe de altă parte, simplul fapt că auzisem era o recomandare și Vertigo sunt cei care au publicat și Sandman, de Neil Gaiman, o serie despre care am atât de multe lucruri bune de spus încât o să public odată și-odată o recenzie volum cu volum. Dar nu acum.
Nu știu cum s-a făcut, dar n-am citit Transmetropolitan.

Acum vreo două săptămâni m-am întâlnit la o cafenea din Brașov cu un tip cu care-am discutat câte-n lună și-n stele și am trecut și prin subiectul „materii de liceu inutile”. Sau mai exact, prin subiectul „merită să faci literatură română?” Azi am trecut și pe blogul lui și am găsit și un articol despre subiectul ăsta pe acolo.

Am făcut și eu literatură română, așa cum face tot omul. Am citit „O scrisoare pierdută” și „D-l Goe”, „Baltagul” și „Maitreyi” și încă nu știu câte alte cărți – dar recunosc acum, la 6 ani după bac, că nu le-am citit pe toate pe care ar fi trebuit să le citesc. N-am avut în mână niciodată un „Ion”, din „Moromeții” parcă am citit un fragment și „Pădurea spânzuraților” e pe lista mea de cărți citite în 2009.

[][1]

 

Am ajuns ca motocicliștii de mai demult, care știau cum să facă tot felul de reparații pe marginea drumului, că altfel nu ajungeau niciodată nicăieri. Acum câțiva ani dădeam telefoane în stânga și-n dreapta să întreb ce pot să fac atunci când calculatorul îmi dă chix. Azi sun doar să întreb unde găsesc o șurubelniță, că n-am chef să deschid cutia cu un vârf de cuțit ca să pot să aspir pe dinăuntru, să suflu praful din zonele mai delicate și să dau deoparte cablul care face contact cu ventilatorul. Mi-am repartiționat hardul fără să-mi omor Windows-ul (prea tare…), știu ce softuri să folosesc dacă-mi pică vreun hard, am toate fișierele importante într-un folder Dropbox, ca să nu-mi pierd toată munca dacă mi se distrug și Desktop-ul, și laptopul și hardurile externe deodată.

I wondered whether I should comment on the Huffington Post article about MISA and Gregorian Bivolaru in English. After all, my blog is supposedly in Romanian. However, in Romania you have a lot of people commenting on MISA and Gregorian Bivolaru and you can ask any number of former students what’s what (plus, we know our own history). Hell, if you want, you can ask current students as well. But foreigners have less to draw upon. And Romanians speak some English, while foreigners rarely speak any Romanian at all. And the article itself was initially in English.

The coin has been tossed. English it is.

All quotes are from Stewart J. Lawrence’s article.

Alaltăieri pusesem pe blog articolul din Huffington Post despre MISA – dar doar în engleză, pentru că era disponibilă doar varianta aia. Între timp prin știri au apărut diverse variante traduse, așa că nu mă mai chinui să traduc eu. O să dau link către cea de pe agentia.org, pentru că:

1. pare o traducere ok,
2. mai au și alte articole despre MISA pe acolo și sunt interesați de problemă, deci aveți ce găsi pe site. Chiar dacă stilul e uneori puțin cam prea de cancan pentru gustul meu.

Câteva cuvinte înainte: e clar pentru tot cititorul român că sunt niște mici inadvertențe prin articol. De exemplu, marșurile pentru MISA și Bivolaru au fost făcute de cei din MISA, nu de tot poporul. Gregorian Bivolaru n-a fost considerat niciodată erou la scară largă (vreau să spun că populația României nu i-a cântat ode). Și în plus, s-ar cam înțelege din articol că oamenii ar fi mărșăluit pe străzi pentru dreptate înainte de Revoluție, ceea ce e destul de clar că nu s-a întâmplat.

Have a link to it.

It starts:

Când m-am apucat de bloguit mi-am spus că nu vreau să comentez la articolele de pe Yogaesoteric, deși de multe ori am tendința s-o fac. Nu comentez legat de faptul că masonii ăia fac tot felul de chestii care se bat cap în cap, nu comentez de faptul că dacă ar fi adevărată povestea cu chem trails-urile (dârele morții în traducere), atunci și cei care le-au poruncit ar muri de la ele. Nu comentez la povești romanțate despre stări din meditație și la o mie de chestii.

Am scris o singură replică la un articol în care erau niște drepturi la replică, și acolo mă opresc.

Dar am dat peste un articol care mă enervează. Ca de obicei, scriitorii de pe Yogaesoteric se documentează de pe tabloidele conspiraționiste ale internetului și aruncă în cineva cu noroi fără să știe care-i faza.

În 1961 unui profesor de psihologie de la Yale i-a venit ideea să studieze felul în care oamenii ascultă de autorități. Trecuseră vreo 15 ani de la al doilea război mondial, dar tocmai fusese arestat unul dintre oamenii din spatele Holocaustului, așa că era interesat de fenomen din cauza nazismului – nu că ar conta prea tare, pentru că experimentele pe care le-a făcut n-aveau nicio legătură cu politica.

Așa că Stanley Milgram a pus bazele unui studiu ale cărui rezultate îți strepezesc dinții.

A umplut orașul de fluturași prin care căuta voluntari pentru un experiment psihologic legat de învățare. Oferea $4 pentru o participare de o oră, plus 50 de cenți pentru drum – adică în total vreo $35 azi, conform unui site care calculează chestii de-astea. Cei care au răspuns au fost invitați apoi într-un laborator de la Yale, împreună cu un alt voluntar. Cel care conducea experimentul, un om de știință într-un halat cenușiu, le-a explicat așa: voiau să vadă ce influență are pedeapsa asupra puterii de învățare. Problema fusese studiată la animalele de companie, bineînțeles, dar nu se făcuseră niciodată studii pe oameni adulți.

Și din când în când apare cineva și întreabă: ”Care-i faza cu 50 Shades of Grey?” În disperare de cauză o să scriu o recenzie, că deja m-am plictisit să-i spun fiecăruia în parte.

„50 Shades of Grey”, de E.L. James e o carte publicată în 2011 care s-a vândut în vreo 40 de milioane de exemplare (în lume, evident, nu la noi). E tradusă și în română – „Cincizeci de umbre ale lui Grey”. Eu aș fi zis mai degrabă „Cincizeci de nuanțe de Grey”, dar merge și asta cu umbrele, dacă ții neapărat.

Dacă e cineva care are chef să cumpere chestia asta, e disponibilă pe eMag: ”Cincizeci de Umbre” – în limba română

Sau, varianta în engleză, pe Amazon: Fifty Shades of Grey

Despre 50 Shades, într-o ordine oarecare: