Literatura română: de ce?

Acum vreo două săptămâni m-am întâlnit la o cafenea din Brașov cu un tip cu care-am discutat câte-n lună și-n stele și am trecut și prin subiectul „materii de liceu inutile”. Sau mai exact, prin subiectul „merită să faci literatură română?” Azi am trecut și pe blogul lui și am găsit și un articol despre subiectul ăsta pe acolo.

Am făcut și eu literatură română, așa cum face tot omul. Am citit „O scrisoare pierdută” și „D-l Goe”, „Baltagul” și „Maitreyi” și încă nu știu câte alte cărți – dar recunosc acum, la 6 ani după bac, că nu le-am citit pe toate pe care ar fi trebuit să le citesc. N-am avut în mână niciodată un „Ion”, din „Moromeții” parcă am citit un fragment și „Pădurea spânzuraților” e pe lista mea de cărți citite în 2009.

Nu se pune problema că nu citesc în general. Citesc. Uneori mai mult, alteori mai puțin. Am avut perioade în care asta făceam toată ziua, am avut perioade în care n-am pus mâna pe aproape nimic timp de o lună. Și prefer de o mie de ori să discut despre Dickens decât despre Rebreanu și văd mai multe puncte bune la interminabilul și obositorul „Middlemarch” de George Eliot decât văd la „Baltagul” lui Sadoveanu. De ce?…

Pentru că la școală am învățat literatura română. Și literatura română nu se citește – se lecturează. Adică îți iei frumușel cartea în brațe și arunci ochii pe hârtie, îi obligi să treacă de la un cuvânt la altul, de la un rând la altul, de la o pagină la alta și apoi, fără să crâcnești, spui cu voce tare și intelectuală: „Ah, ce carte excepțională! Autorul e un geniu!” După ce faci asta poți s-o arunci la gunoi, că deseori simți în sinea ta că merită.

Eu am avut norocul că am învățat să citesc înainte de a ajunge la școală. Nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat, dar alfabetul e o chestie ușoară. Nici șaizeci de semne și gata, ai terminat cu majuscule, minuscule și variațiuni. Puțin exercițiu și deja ai ce face când te plictisești – mai un articol de ziar, mai o revistă, mai un roman și în caz de disperare mare, citești instrucțiunile aparatelor tehnice sau etichetele de pe produse și te întrebi unde a dispărut persoana cu care cică te întâlneai acum două ore. Pentru mine, asta a însemnat întotdeauna cititul: nu materie de școală, nu un lucru pe care-l înveți. E un stil de a comunica. Am ajuns la școală știind deja ce sunt cărțile: chestiile alea în care bagi nasul ca să te distrezi. Furnicelul Ferda, șoareci vorbitori, Ivan care zbura pe cuptor (cum?! CUM!), ditamai cărămida de aventuri ale lui Niels Holgersson care zbura cu gâștele vorbitoate…

Dar la școală am învățat că textele mici și mari, de la poezii la povestiri la romane, pot să fie și ceva complet nou: o obligație la ipocrizie. Am învățat că Eminescu e cel mai mare și mai mișto poet al tuturor timpurilor și cel mai geniu dintre genii și cel mai romantic dintre romantici și că el era mare extraom pe toate planurile, nu așa, un fieștecine care se afla în treabă și turna o poezie la colț de stradă ca alde poeții francezi care se încurcau într-un romantism mai bleg și slăbuț și lipsit de profunzime…

Am aflat și că Eliade era perfect pe toate direcțiile – filozof, istoric, scriitor! „Romanul adolescentului miop” este nemaiîntâlnit și excesiv de excepțional, „Maitreyi” este dincolo de noi prin superbitatea sa încântătoare și „La țigănci” e plină de un simbolism atât de minunat încât dacă nuvela ar fi scrisă în versuri am putea spune chiar că e eminesciană! Și tot așa. Normal, fac mișto.

Ei, Dorinul în cauză cu care eram în cafeneaua din Brașov, zice așa pe blog: „La ce bun că știu că Nică e copilul universal, că Bacovia rîdea pe movul metafizic, sau că Ion a omorît-o pe nevastă-sa?” Și cotinuă: cât de utilă e literatura asta română ca materie școlară, că el oricum adună avantajele tot la zero ajunge?

Hai să vedem. Ce înveți în școală despre literatură?… Din când în când, ceva util! Între universalul Nică și sublimul lui Eminescu, aflăm că România n-a avut mare brânză literară până târziu și că totul a mers greu, greu. Aflăm de Titu Maiorescu și „Junimea” pe la care se perindau scriitorii noștri mai semeți, despre niște influențe pe ici, pe colo, despre ce idei circulau în vremurile în care scriau Arghezi sau Bacovia. Undeva, undeva în adâncuri sunt și informații care au o valoare.

Altfel… Nici măcar Wikipedia nu e în stare să se desprindă de stilul didactic școlăresc român:

“Un important scriitor realist a fost Mihail Sadoveanu, care a scris mai ales romane a căror acțiune se desfășoară în diferite perioade ale istoriei Moldovei. Dar poate cei mai importanți autori ai acestei perioade au fost Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ion Barbu și George Bacovia. Tudor Arghezi a revoluționat poezia la 50 de ani după Eminescu, creând noi baze pentru poezia română modernă. Lucian Blaga, una din cele mai mari personalități artistice, a dezvoltat prin scrierile sale un sistem filosofic complex, încă neînțeles suficient.”

Capul sus cu mândrie: avem exact aceleași aberații și în varianta englezească, traduse cu multă grijă de cineva talentat la păsăreasca britanică, dar la fel de îndoctrinat ca majoritatea elevilor noștri silitori.

…Cum care-i problema cu wikipedia? Părțile cu bold n-ar trebui să existe pentru că sunt judecăți subiective mai mult decât explicații enciclopedice, sau sunt detalii inutile. 50 de ani după Eminescu? De ce e relevant? Cine spune că Blaga nu-i suficient de înțeles? De ce sunt toți așa de importanți? Părțile cu italice nu sunt susținute de nimic din restul textului. Fundurile statuilor scriitorilor români strălucesc de atâta frecat cu buzele generațiilor de elevi și profesori care s-au perindat în jurul lor.

Nu. Nu asta ar trebui să facem în școli. Eminescu, genial sau nu, e întins în mormânt și efectiv nu-mi pasă dacă-l interesează cât de înalt îi e piedestalul. Chiar și în ipoteza în care ar sta la Poarta Raiului fără altă treabă decât să numere pupăturile depuse la altar conform tradiției, i-a fost destul. Dacă e vorba de apreciat literatură, nu e nevoie să ne forțeze profesorii cu pixuri și cataloage – ar trebui să deschidem efectiv cartea, să citim ceva și să ne gândim noi cu căpșoarele noastre non-Maioresciene, non-Călinesciene, non-CriticDeNiciUnFel-iene dacă efectiv ne place scriitorul sau nu. Cum să-i predai cuiva că ar trebui să-i placă ceva?… Bine că nu ne zic să ne placă odată măslinele, că așa a decis Academia Română!

Dar bun, ceva trebuie predat. Dacă nu mai facem plecăciuni, ce facem? Păi, poțină teorie, puțină istorie și ceva îndrumare în ce privește critica. Eventual înveți și niște critică, dar cu autorii dați și explicații clare: uite, învățăm părerea lui Călinescu despre Eminescu pentru că a fost foarte influentă în epocă.

Și apoi zicem, copii, pe data viitoare, scrieți un eseu despre X. Și vedem ce băsmesc. Puncte pentru date legate de teorie și istorie și puncte pentru argumentare. Poate trăsnește vreunul ceva interesant. Hai s-o luăm așa: momentan în „La țigănci” e vorba de Gavrilescu care e inițiat în ceva mistic, e un tip care se ocupă de dric și care e Charon și cafeaua poate fi „apa morții”, în legătură cu basmele populare. Grecoaica și ovreica reprezintă naționalități vechi, spiritualitatea și cultura…. Șamd. Dați pe net, că găsiți.

No, o interpretare pe care n-o găsești pe net (sau n-o găseai până acum, că o pun eu): Gavrilescu e inițiat de zeița Kali, din hinduism. De ce nu, Eliade a fost în fond prin India și a studiat religiile. Kali e neagră (conexiune cu cafeaua), e din India (ca țiganii, de unde ghicitul țigăncii), e o zeiță teribilă care nu te ia ușor (Gavrilescu e aruncat dur în poveste), e asociată timpului (Gavrilescu se plimbă prin timp) și e asociată și morții (uite și dricul). Pac, o nouă interpretare. Ușor de susținut, viabilă. Dar s-ar putea să fii depunctat la bac, că nu știi ce aiureală de barem nimerești. Și e mai greu pentru profesori să lași mână liberă.

Dar ce educație am avea dacă am lăsa interpretările libere și am cere să fie bine documentate și argumentate! Dorin cere pe blogul lui motive pentru care să înveți literatura română și de-abia îngaimă cineva ceva. Recunosc că și pe mine m-a luat pe nepregătite întrebarea când eram tete-a-tete, că îmi displace literatura noastră de când am lecturat-o. Dar răspunsul pe care-l dau azi e așa: învățăm literatură că ne formează psihicul într-un anumit fel; prin povești înveți câte ceva despre lume și despre ce au gândit alții despre lume. Etc. Nu mai fac apologia literaturii: e apologia poveștilor și a ficțiunii și a omului care ascultă.

Și învățăm literatură română pentru că asta e literatura noastră. Cărți bune, rele, plictisitoare sau incitante sau niște dezastre, ăștia ne sunt soldații, cu ăștia defilăm. Dacă te pasionează literatura, treci singur la ce-ți place (Marquez? Kawabata? Asimov? Pratchett? Topârceanu?), dar până una-alta cică au decis unii că astea sunt cărțile noastre mărețe. Hai să vedem – o fi ceva de capul lor? Ce povești ne spun ăia de-au locuit pe aici, ne-au vorbit limba și ne-au împărtășit măcar o bucată din istorie? Avem câte ceva în comun cu ei, în fond. Ce-au scornit și cum au spus? Să vedem.

Asta e ideea: să lăsăm odată deoparte piedestalurile și altarele și să vedem. Ne plac autorii noștri? Sau într-adevăr mai bine citeam ceva de Neil Gaiman în loc de Sadoveanu? Sau, dezamăgiți de Sadoveanu și de ce avem de citit de la ai noștri, hotărâm să creem și noi în stilul nostru ceva mai nou și mai bun?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *