Se întâmplă rar să vorbesc pe blog despre proiectele la care am colaborat, dar o să fac o excepție pentru Tom Clancy’s The Division 2. Țin neapărat să spun câteva cuvinte despre el, pentru că e unul dintre puținele jocuri MASIVE1 localizate în limba română – și pentru că am avut libertate creativă și posibilitatea de a discuta deschis cu dezvoltatorii, ceea ce ne-a permis să facem lucruri interesante.
Citeam articolul ăsta al lui Ovidiu Eftimie despre depresie, care a devenit destul de popular. Două citate:
Dacă o să citiți o singură carte anul ăsta, nu citiți „Greva păcătoșilor” de Florin Chirculescu. E o carte bună pe direcția ei, dar capabilă să încerce răbdarea celor care poate vor să citească ceva cu poveste, personaje de care să le pese, sau alte chestii de-astea clasice.
E destul de amuzant ca, după ce am scris că e dreptul meu să nu fiu interesată de tot ce mișcă în politică și să nu scriu despre teme de-astea, să vreau neapărat să scriu despre politică. Mă rog. Asta e.
De ceva timp, la noi în cartier se colectează selectiv gunoaiele. Plastic într-o parte, hârtie în alta, restul la gunoiul general. Au pus și un om să stea de pază acolo. Mi-am zis că e mișto, s-a obișnuit lumea din cartier, vine cu gunoiul separat – ce mai, dacă le oferi oamenilor posibilitatea să facă o chestie bună fără să-i coste nimic, majoritatea o fac.
Era o dimineață noroasă de ianuarie. Fără niciun motiv, m-am trezit cu o dorință inexplicabilă de a citi poezie. M-am sculat din pat, mi-am făcut o cafea și am așteptat să-mi treacă. Nu mi-a trecut. A doua zi, sumbru, am plecat să lucrez din oraș și _poate _să cumpăr o carte de poezie. În caz că nu-mi trecea.
E plin internetul de liste, articole și postări pe net despre cuvinte „intraductibile”, începând de la cuvântul românesc „dor” (eu îl traduc cu „longing” în engleză, de obicei) și ajungând până la cuvinte din tot felul de limbi care par exotice până în momentul în care le studiezi și dispare mirajul.
Vorbeam de curând cu Dorin care zicea că nu i-a plăcut deloc, dar deloc „Sapiens” de Harari. Pentru cine nu știe, asta e o carte care descrie istoria omenirii de la origini și până în prezent, scrisă de un tip care are doctoratul în istorie. E foarte la modă, o am și eu pe lista de chestii de citit la un moment dat ca să văd care-i faza, e recomandată de Bill Gates și Obama.
Stăteam de curând și mă gândeam la ideea aia pe care ne-o repetăm uneori, cum că persoanele dragi care au murit sunt „sus, în ceruri” și ne urmăresc de acolo – sus în cerurile metaforice, desigur, pentru că altfel consensul pare să fie mai degrabă de lume paralelă decât de vreo proiecție a lumii morților într-un colț al lumii fizice.
Odată ca niciodată, înainte ca Orientul Mijlociu să fie musulman, era creștin. În primele secole de după Hristos, când majoritatea Europei era încă păgână, înainte să se petreacă schisma dintre catolicism și ortodoxism, creștinismul s-a extins de-a lungul Drumului Mătăsii, prin Siria, India și chiar China și Mongolia. S-a extins și în nordul Africii, atât pe lângă Marea Mediterană, cât și în Etiopia, unde a rămas până în zilele noastre.