Cea mai simplă metodă pentru ca populațiile sărace să scape de problema lor economică e să-și transforme cea mai mare povară într-un avantaj. Mai exact, în loc să lase copiii să le atârne de gât ca o povară ce trebuie hrănită constant și care nu aduce niciun beneficiu, mai bine îi folosesc în diverse moduri. De exemplu, îi pot mânca. Și le pot folosi pielea pentru a face cizme de damă, care sigur vor foarte moi.
Ioana: Mai ții minte o discuție despre papanași pe care am avut-o cândva?
Eu: Că singurii papanași adevărați sunt cei fierți și că cei prăjiți sunt o chestie eretică?
Ioana: http://retetepapabun.ro/papanasi-moldovenesti/
Eu: EREZIE!
Ioana: Nu, aceștia sunt unicii și adevărații papanași!!
Eu: Nu se poate! Dacă sunt prăjiți, nu au cum să fie! AȘA SPUNE CARTEA SFÂNTĂ!
Ioana: Ceilalți sunt gogoși! Trebuie să conțină cel puțin 70% brânză!!!
Eu: Gogoșile nu sunt fierte deloc, deci nici nu intră în discuție. Chestia din articol este un papanaș corcit cu o gogoașă. Corciturile nu au cum să fie papanași originali!
Ioana: …cum naiba fierbi papanașii? o_O
Eu: Deci, ascultă la mine, căci eu îți grăiesc cu vorba lui Dumnezeu, Papanaș-Tatăl.
Ioana: Oricum, papanașii din restaurante sunt gogoși, în pana mea!
Eu: Se iau 250 de grame de brânză de vaci, care se amestecă cu 3 linguri de griș, 2 linguri de făină, o lingură de pesmet și un ou. Apoi se fac sfere din aluat. Se pun la fiert în apă. Când se ridică, sunt făcuți.
Ioana: O_O Păgâno!!! (dar măcar vorbim de aceeași compoziție)
Eu: Într-o tigaie, se prăjește niște pesmet, apoi se adaugă scorțișoară și, la final (ca să nu se caramelizeze) oprești focul și pui zahăr. Apoi dai papanașii fierți prin pesmet.
Ioana: :-O
Eu: Și pui smântână deasupra. CĂCI AȘA FU VOIA DOMNULUI NOSTRU, PAPANAȘ-TATĂL.
Ioana: Nu, nu nu. Aceeași compoziție, dar! Îi prăjești. Și pe urmă torni o cantitate vecină cu blasfemia de zahăr pudră peste ei. *scutură din cap*
Eu: Se pare că ne îndreptăm spre marea schismă a papanașilor. Sau ea a avut loc deja. Iată adevărul de care te îndoiești!!!
Ioana: =)))))))))))))))
Eu: Stai, nu ăla. ĂSTA! Aceștia sunt adevărații papanași!
Ioana: Alea-s găluște.
Eu: Găluștele nu au brânză. Duh. Sunt mai mult griș.
Ioana: Găluștele sunt fierte și de mai multe feluri.
Eu: Și gogoșile sunt prăjite, la fel ca „papanașii” voștri.
Ioana: Nu, papanașii sunt prăjiți în tigaie, gogoșile sunt fierte în ulei.
Eu: Un nume, doar! Un cartof, oricum I-ai prăji, același gust l-ar avea! Și la tigaie, și la friteuză, la fel de mult l-ai îndrăgi.
Ioana: =))))))))))))))))))
Eu: Și o gogoașă la fel.
Ioana: Da, dar nu pui brânză în aluatul de gogoașă.
Eu: Și nici în aluatul de gălușcă.
Ioana: O umpli cu brânză, dacă vrei, dar nu pui brânză în compoziție.
Eu: Crede-mă, e plin de vânzători de gomboți aici și nici ei nu pun brânză în compoziție.
Ioana: Trebuie să facem un duel al papanașilor.
Eu: DA.
Un profesor de la un mic colegiu devine obsedat de conceptul de calitate – atât de obsedat încât are o cădere nervoasă și tratamentul îl disociază de propria persoană atât de mult încât simte că devine altcineva și își pierde o parte din memorie înainte să fie din nou lăsat liber în societate.
Charles Dickens a fost unul dintre oamenii hotărâți să facă lumea mai bună. A fost jurnalist și editor pe la diverse ziare, a intrat în contact cu clasele de jos, și-a făcut prieteni interesați și ei de cauze sociale, iar rezultatul se vede deseori în cărțile lui, care tind să vorbească despre orfani și vieți grele.
Din când în când, mergem să mai luăm lucruri din Carrefour – și aici mă refer la cel de dimensiuni mari de la intrarea în Brașov, nu la un Carrefour Market sau ceva mai micuț, unde găsești perii de păr ieftine la un capăt de raft și perii de păr mai de doamne-ajută chiar la celălalt capăt de raft.
La apus, apar demonii. Se ridică din pământ ca niște fuioare de ceață și au nevoie doar de clipe ca să se materializeze complet și să-și înceapă vânătoarea. Sunt aproape de neucis, mai puternici decât oamenii și nu pot fi opriți decât de glife, de care nu pot să treacă. Așa că omenirea se ascunde în case de la apus până la răsărit, iar cei cărora li se șterge chiar și o glifă mor sfârtecați.
Sunt momente în care mă întreb dacă o carte e o plăcere vinovată sau dacă e chiar bună. Sunt alte momente în care mă întreb dacă o carte e suficient de ciudată încât s-o pun sâmbăta.
Îmi place să cred că, dacă oamenii din Evul Mediu ar fi scris fantasy sau SF, ar fi scris ceva ca „Baudolino”, care e o poveste de aventuri bazată pe credințele medievale despre cum arată lumea și ce fel de creaturi se află în ea.
Lyra Belacqua trăiește în Colegiul Jordan din Oxford, crescută de cărturari și jucându-se cu fiii servitorilor. Nu știe cine-i sunt părinții, dar nici n-o interesează chiar atât de mult problema. Trăiește aproape lipsită de griji, până când unii dintre prietenii ei sunt răpiți de o organizație sinistră, iar cărturarii de la Oxford o dau pe Lyra pe mâna doamnei Coulter, o exploratoare cu puternice legături politice.
În „Hamlet” (piesa de teatru scrisă de Shakespeare) există doi tipi, Rosencrantz și Guildenstern, care sunt colegi de școală și teoretic prieteni cu Hamlet. Acuma, după cum se știe, atât de tare se moare pe capete în piesa respectivă încât, la final, singurul om disponibil să preia tronul e monarhul țării vecine, care era în trecere și nu avea niciun plan să cucerească Danemarca. Nu e deci deloc surprinzător că prietenia cu Hamlet le e fatală lui R & G.