Brandon Sanderson – „Calea regilor” [recenzie]

Calea regilor” de Brandon Sanderson e o carte de fantezie (fantasy) enormă, dar care se citește foarte ușor. Bine, când zic că e „o carte”, vreau să spun că sunt de fapt două volume, unul de vreo 650 de pagini, celălalt de vreo 800 de pagini.

Stilul e simplu, fără pretenții, metafore sau imagini poetice. Traducerea din engleză de Ana-Veronica Mircea mi s-a părut chiar bună, cu niște mici excepții de care voi discuta mai încolo – iar volumele sunt o plăcere de ținut în mână, la fel ca altele de la Editura Paladin (doar că nici măcar mie nu mi-a ars să le port în geantă prin oraș – nu sunt grele ca obiecte, dar sunt voluminoase).

Pentru că ar fi mai multe de zis, împart restul recenziei pe categorii.

Lumea

Dacă e un loc unde Sanderson excelează clar, e la inventarea unei lumi noi interesante. Se simte că a creat totul cu o precizie matematică și n-a lăsat prea multe aspecte să fie decise pe loc, la inspirație.

Aspectul principal în jurul căruia e creată lumea e Furtuna – un fenomen meteorologic/magic care vine întotdeauna din aceeași direcție și are aceleași etape clar definite. Seamănă cu un fel de uragan, care smulge pietre și tot ce apucă din calea ei și poate omorî ușor persoanele, animalele și chiar și plantele care nu sunt la adăpost – și se termină cu o ploaie torențială normală.

De aceea, plantele se extind și se retrag rapid în funcție de stimulii externi – la început mi se părea că par pe jumătate animale, ca un fel de melci care se retrag în cochilii când e nevoie. Animalele sunt în mare parte crustacee de diverse feluri. În loc de boi sau cai, majoritatea animalelor de povară sunt chulli, un fel de crabi enormi.

Ce-mi place e că sunt câteva ilustrații în carte din care poți vedea clar cum arată anumite plante, animale, zone și așa mai departe. E ca și cum te-ai uita în notițele unui naturalist plecat în explorare.

Pun o imagine mai jos – cele din carte sunt traduse, dar e mai greu cu scanatul. Imaginea e luată de pe contul de DeviantArt al persoanei care a făcut ilustrația (clic pe poză ca să ajungeți la ilustrația respectivă în sine, clic aici pentru profilul artistului).

Banii din carte sunt sfere din diverse pietre prețioase, care pot absorbi Lumină de Furtună, dacă sunt lăsate afară în timpul acestora și încep să strălucească. Unele personaje pot folosi Lumină de Furtună în scopuri magice.

Peste tot apar spirite ale elementelor, spreni, care nu par să aibă de obicei prea multă conștiință de sine sau inteligență – în vânt apar vântspreni, în flăcări focspreni, când cineva crează, creațiospreni (sau cum le zice) și așa mai departe.

Societatea e și ea interesantă: bărbații se ocupă de război și munci fizice, femeile sunt cele învață să scrie și să citească și care scriu tratate. Astfel, cărțile sunt scrise de femei, citite bărbaților atunci când ei o cer și notele de subsol, prin convenție tacită, sunt păstrate doar pentru ochii cititoarelor, nu pentru urechile ascultătorilor.

Există și o rasă umanoidă tăcută și considerată în general idioată, parshii, ai cărei membri sunt sclavi buni la toate muncile fizice.

Acțiunea

La începutul primului volum, eram în ceață complet și un pic exasperată. Preludiul nu mi-a spus nimic, prologul mi s-a părut dubios. Mă și întrebam dacă o să citesc 1400 de pagini de cafteală epică și plină de magii și arme mitice, dar cam atât.

Din fericire, cafteala epică e acolo doar ca să ne trezească interesul (sau să ne testeze voința, depinde de perspectivă) și ca să ne introducă în contextul războiului și pericolelor care sunt la ordinea zilei pentru personaje.

Primul volum e lent. Mai mișcă cineva un deget, mai face altcineva un pas. La fel ca în Urzeala tronurilor, nu există un singur personaj principal, ci mai multe personaje urmărite, iar capitolele se concentrează ba pe unul, ba pe altul.

Personajele care sunt urmărite mai mult sunt Kaladin, un tânăr soldat cu un viitor promițător, dar care ajunge în cea mai de jos parte a societății militare; Dalinar, un lord bătrân care încearcă să-și dea seama cum să câștige un război care a durat prea mult și care dezbină regatul; și Shallan, o tânără dintr-o familie care a ajuns într-o situație extrem de neplăcută – scopul ei e să obțină un obiect magic extrem de puternic cu care să-și salveze frații și să se salveze pe sine (iar când zic „să obțină”, vreau să zic „să fure”).

Volumul al doilea e din ce în ce mai antrenant. Chiar dacă anumite părți din el sunt previzibile, e interesant să vezi cum se ajunge la un anumit deznodământ aici, care e șpilul acolo, ce s-a întâmplat de fapt în trecutul la care se tot face referire. Practic au început să-mi zboare paginile pe sub ochi și eram nerăbdătoare să aflu ce se întâmplă mai departe.

Stilul și personajele

După cum ziceam, stilul e simplu. Un lucru care nu mi-a plăcut la Urzeala tronurilor era că o grămadă din carte părea să fie despre însemnele unei case, despre ce s-a întâmplat acum 200 de ani, despre tot felul de chestii de care nu-mi pasă. Aici nu, nu există nicio pagină peste care să vreau să sar pentru că mi se pare inutilă. În plus, fiind mai puține personaje principale, nu aștepți la nesfârșit să reapară cineva.

Însă, mai ales la început, am avut senzația că personajele sunt superficiale, iar situațiile lor nu foarte credibile. Dalinar, de exemplu, e un lord care vrea să se asigure că regatul e unit și că toată lumea urmează un cod moral în care nu se bea înainte de bătălii, nu se lasă tabăra militară în dezordine și haos și nu se înjunghie inferiorii pe la spate. Spre deosebire de ceilalți lorzi, care vor să se distreze și să câștige renume, sunt preocupați de modă și n-au foarte multă onoare.

Pe la final, chestia asta are o oarecare logică, începe să se vadă care e perspectiva celorlalți lorzi, dar la început mi se părea că Dalinar se bate cu oameni de paie, filozofic și moral vorbind.

Varianta în română

Cristalarmura era ceva deosebit, tot atât de vechi și de magic precum Cristalsabia care o completa.

Cristalpurtătorul atacă iarăși.

(„Calea regilor”, volumul 1, pag. 36)

După cum ziceam, la început mă simțeam un pic exasperată de carte. Nu știam dacă să dau vina pe Sanderson sau pe traducere – în fond, Cristalarmură, Cristalsabie, Cristalpurtător – poate că urmau să aibă un Cristalduel pentru un Cristalscop, ca să se Cristalomoare între ei.

În engleză e:

Shardplate was special, as ancient and magical as the Blades it complemented. The Shardbearer struck.

Clar, și Sanderson își are partea de vină pentru Shardasta și Shardcealaltă, doar că mai renunța uneori la partea cu Shard-ul. Dar chiar dacă mi s-au părut un pic lungi denumirile românești, m-am obișnuit relativ repede cu ele.

Am remarcat câteva greșeli de tipar, dar mi se pare că sunt o problemă atât de mică pentru o carte, în general, încât de-abia dacă merită băgate în seamă. Dacă cei de la Paladin vor retipări cândva volumele, ar merita să le recitească cineva, dar altfel chiar nu e mare brânză.

O singură chestie m-a deranjat cu adevărat, prima frază din prolog:

Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se îmbrăca în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege.

Ei, eu din asta am înțeles că Szeth-fiu-fiu-Vallano e regicid de meserie și că se îmbracă mereu în alb când omoară regi. Am trăit cu impresia asta timp de sute de pagini, imaginându-mi-l ca pe un asasin plătit.

Doar că nu.

SzethsonsonVallano, Truthless of Shinovar, wore white on the day he was to kill a king.

Varianta inițială spune un pic altceva. Aș zice că o traducere mai exactă ar fi: „Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se îmbrăcase în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege.”

Diferența e că în primul caz, „se îmbrăca în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege”, înțeleg cumva că ori e în decurs de îmbrăcare, ori se îmbracă în alb în mod repetat de fiecare dată când trebuie să ucidă un rege. Pentru că fix mai jos devine clar că e în mijlocul unui ospăț, deci nu e în decurs de îmbrăcare, eu am dedus că se tot îmbrăca așa de fiecare dată. Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat mai apoi că nu doar că nu era un asasin în serie, angajat de cine plătea mai mult ca să-și folosească abilitățile extraordinare, ci era mai degrabă împins de soartă de colo-colo, de la stăpân la stăpân, fără să aibă liber arbitru propriu.

În afară de începutul mai cu hopuri și dificultăți, însă, traducerea mi s-a părut chiar în regulă. N-a avut locuri în care să simt că se poticnește, nu am simțit exprimări ciudate și clar traduse în restul poeștii. N-am simțit nevoia să stau să verific originalul, n-am simțit curiozități cu privire la ce-ar putea fi de fapt scris în engleză.

Voi citi și următoarele volume în traducere, de la Paladin, când le vor publica (ei spun că următoarea este în planul editorial). Deocamdată mai e doar unul scos pe piață în engleză, dar cică ar mai urma încă opt (mai scrie oare cineva cărți de sine stătătoare de fantasy în ziua de azi?).

TL;DR

Cartea începe lent și greoi, dar devine mai ușoară repede și mult mai alertă în volumul al doilea. La început n-am fost prea încântată, dar a început să mă prindă și, până la final, mi-a plăcut enorm. Traducerea e per ansamblu bună, cu o excepție care m-a indus în eroare în prima frază din prolog (vezi mai sus), deci merită volumele de la Paladin.

În principiu aș putea să cumpăr a doua carte din serie în engleză, dar nu mă deranjează să aștept puțin după cea în română, mai ales că am deja încă o carte de Brandon Sanderson în bibliotecă, Elantris.

Szeth-fiu-fiu-Vallano

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *