Sunt tot felul de liste interminabile din care păsămite îți dai seama dacă te iubește sau nu. Te sărută după ce-ai mâncat ceapă sau usturoi? Îți face surprize mici? Îți zâmbește? Îți spune că te adoră? Îți acordă atenție, se poartă frumos? Etc.etc.
Cel mai greu e să ștergi.
Mă uit pe pagini și pagini de text (8 la dublu spațiu, 2631 de cuvinte) și nici nu știu ce să șterg și ce să las. Sentimentul de frustrare când n-ai o parte rea de care să te legi, n-ai o parte foarte bună pe care să construiești. Îmi vine să arunc la gunoi capitolul și s-o iau de la capăt, doar că n-am condițiile fizice și psihice să rescriu aceeași chestie de o mie de ori până iese. Plus, senzația că nu e totul rău…
Pe ușa Cafetecii (cea din Brașov, aproape de Piața Sfatului) sunt câteva semne. Ai voie cu țigări. Ai Wi Fi. Ai priză. Ai voie cu câini. +18 – interzis minorilor?!…
Se pare că s-a inventat un laptop care se încarcă de la soare, are o baterie care ține 8-10 ore și pe care poți să-l scapi în lac, că e rezistent la apă. În plus, cică e solid și rezistent, să-l tot scapi pe jos că degeaba, nu-l strici. (și e mai ieftin decât majoritatea laptopurilor de la noi)
The first episode of „Flight from Hell” is out!
Marriage in the Christian world is a pretty clear thing: you go to a priest and there’s a ceremony. Ritual things are said and done – and at the end, you’re married. The secular marriage us Westerners have is pretty much the same: you go to someone, declare your intent and then, through the power invested in the ritual by tradition and common convention, you’re married.
Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!”
Odată ca niciodată, am ajuns să mă uit la Observator, la Antena1 azi.
When getting paid:
Translating for friends: