„Nimeni nu mă înțelege.”
Adolescenții ar trebui să fie strânși din sălile școlilor și duși în amfiteatre ca să afle câteva lucruri – genul de chestii pe care nu ți le predă nimeni la matematică sau fizică și pe care diriga n-o să le spună. Chestia asta se face ca să le spună adolescenților că drogurile sunt rele, că regulile de circulație există și că fetele că au ciclu (ca să nu cumva să aibă vreuna un șoc când începe să-i curgă sânge dintre picioare și să omoare pe toată lumea dintr-un atac de panică combinat cu telekinezie).
Ar trebui să se facă și pentru „Nimeni nu mă înțelege”. Dar nu se face. Așa că lumea e plină de oameni care strigă că-s neînțeleși.
Uite care-i chestia, dragi adolescenți: nu sunteți enervanți pentru că toată lumea crede că de fapt vă înțelege. Sunteți enervanți pentru că strigați ca din gură de șarpe un adevăr general valabil. Sunt foarte rare cazurile în care nimerești pe cineva care să priceapă ce gândești și de ce gândești așa.
Îți dai seama de poziția ta de neînțeles doar în adolescență pentru că atunci scoți capul destul de tare din găoace ca să nu mai presupui că ai tăi îți citesc gândurile deși nu ți-au zis-o niciodată. Din păcate, însă, încă mai funcționezi în inerția în care crezi că totuși lumea ar trebui să funcționeze prin telepatie. Uite însă că n-o face.
De cele mai multe oamenilor nu le pasă cine ești sau au idei preconcepute, așa că vorbesc cu o persoană care seamănă cu tine și vorbește ca tine, dar e în capul lor. Sau poate tu nu dai detalii și atunci n-au de unde să știe că tu ești așa și pe dincolo. Uneori găsești un om care să te asculte întâi și să-și facă o idee despre tine după – dacă te și acceptă, poți să spui că ți-e prieten. Dacă nu rămâne supărat pe tine pentru rahaturi, ți-e prieten apropiat.
Deci: te simți neînțeles? Felicitări! Ai descoperit universul. La fel ca toată lumea.