Îmi plac locurile de pe net de unde poți să cumperi diverse fără să-ți bați capul cu DRM-uri care să te oprească de la copiat respectivul lucru, sau de la citit/urmărit pe mai multe calculatoare. Îmi fac viața mai ușoară. Acestea fiind zise… Gog.com, care se ocupa înainte doar de vânzarea de jocuri mai ales vechi, dar și unele mai noi, se lansează și pe direcția de filme. Deocamdată au foarte puține, mai ales pe direcția de jocuri, dintre care pe două le dau gratis:

Azi iau la mână trei cărți faine: Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat. Toate de Stieg Larsson, cunoscute sub denumirea colectivă de „Trilogia Millennium”. Larsson ar fi vrut să fie mai multe, nu o trilogie, dar a murit înainte să afle că a scris bestsellere mondiale, așa că uneori simți că punea bazele unele unei serii mai lungi, care nu va fi terminată.

E o explozie de Sherlock: Sherlock la BBC. Elementary, pe careva din canalele din SUA. Tocmai am citit o carte cu Sherlock scrisă de Laurie King (de care o să discut mai încolo). Și între tonele de Sherlock, mi-am adus aminte că una dintre cele mai mișto cărți audio pe care le-am ascultat e cu Sherlock Holmes. Și e gratis. Link. Link de unde se pot descărca toate mp3-urile la calitate mare, în format zip.

Acum 10 ani, în 2003, BBC-ul a făcut un sondaj de opinie ca să afle cărțile favorite ale britanicilor. Și s-au ales cu lista de mai jos (le-am bolduit pe cele pe care le-am citit): [Mă întreb cum ar arăta lista azi] The Lord of the Rings by J. R. R. Tolkien Pride and Prejudice by Jane Austen His Dark Materials by Philip Pullman The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy by Douglas Adams Harry Potter and the Goblet of Fire by J.

Titlu: Oceanul de la capătul aleii Autor: Neil Gaiman Rating: 5/5 (dar coperta RO nu mă dă pe spate) Cartea asta e pentru mine? Da. (sper. Că n-am citit traducerea, doar originalul. Ceea ce înseamnă că varianta în română are părți care-mi sunt necunoscute) E o carte scrisă elegant și simplu, fără scorțozitatea cu care tinde să fie descrisă pe la noi. Te prinde. Face chestia aia pe care o fac unele romane: place, atrage, încântă.

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!” Curentul ăsta de opinie mi se pare mie că e legat de patima lecturatului – lecturatul în fond nu e doar citirea unei cărți.