Neologisme și arhaisme în traduceri de cărți vechi
Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!”
Curentul ăsta de opinie mi se pare mie că e legat de patima lecturatului – lecturatul în fond nu e doar citirea unei cărți. E acțiunea dificilă și cultă de a trece de la un cuvânt la altul cuprins de o exaltare în fața măreției autorului și a cuvântului scris în general. Cine spune că n-am dreptate și lecturatul e tot aia cu cititul, să răspundă: se lecturează Cosmopolitanul în ziua de azi? Lecturăm 50 de umbre? Lecturăm ce-a scris careva pe blog?… Nu. Toate astea le citim. În schimb lecturăm un Tolstoi sau Istoria Literaturii Române de la Origini până în Prezent.
Lecturatul e un efort. E o încercare de a culturaliza masochist – cu cât mai mare e efortul lecturii, cu atât ești mai câștigat.
La școală învățăm să lecturăm, nu să citim. Așa că mulți oameni rămân cu fixul că anumite chestii ar trebui făcute într-un anumit fel, că așa e corect, chiar dacă ne chinuim mai tare cu ele. De exemplu, o carte de la 1818 ar trebui să aibă iz de scriitură de la 1818. Fără neologisme, cu cuvinte vechi, românești get-beget (dacă mai ține careva minte, cam pe atunci era și Școala Ardeleană în vogă). Chiar dacă autorul sau autoarea de la 1818 scria într-o limbă perfect modernă pentru timpul ăla în limba de origine.
Chestia asta e o făcătură. Poate nu pare la prima vedere – în fond cei care o citesc în original în limba lor astăzi se ciocnesc de cuvinte de la 1818. Păăăi… da și nu. În primul rând că depinde de țară. Engleza de la 1818, de exemplu, seamănă destul de tare cu engleza de azi – iar în 1818, japonezii își scriau literatura în limba literară clasică pe care o păstraseră de prin anul 1000 încolo și care nu prea avea legătură cu cea vorbită. Ce facem? Scriem totul cu accent moldovenesc, cuvinte din Sadoveanu și structuri gramaticale preluate din latină, că noi n-am avut structurile lingvistice japoneze?
Plus că orice transformare spre trecut a textului nu poate fi decât ori un fals, ori o bătaie de cap care duce către absurd. Uite o română de la sfârșitul secolului 18, deci aproape de 1818-le ăla de care ziceam:
Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Și pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung și-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Și pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.
Deci: să suise, nu se suise. Un copaci, nu un copac. Plus că ridica era rădica – toate de la Anton Pann citire (versurile de mai sus sunt din Copaciul și dovleacul). Vrem să păstrăm asta? Probabil că nu. În plus, dacă am vrea să fim istoricește corecți, am scrie traducerile de pe vremea respectivă în aflabet chirilic, care s-a folosit oficial la noi până în 1862.
Ca să nu mai vorbim de faptul că Shakespeare ar trebui tradus nu doar cu litere chirilice, ci și într-un grai gen Letopisețul Țării Moldovei. Ca să vă prindeți ce înseamnă asta, să reiau ideea articolului… stil Letopiseț: „Află-să în capetile unora ce cetesc cărțile cele striine că daca sunt vechi, tălmaciul va trebui să tălmăcească cu multe cuvinte din acele vremi. Luund cartea, el trebuie cu ajutoriul altor cărți să găsească cum o putea cuvintele bune, nu cele rele (a puhlibuitorilor de cetitori) care suntu prea noi.”
Spor la citit!
Deci: împingerea textului către trecut e o falsificare. E un truc folosit ca să dea iz de vechi. N-are cum să fie altceva ca să fie citibil. Nu redă nici măcar experiența citirii originalului de cei care se află în țara lui de origine – arhaismele noastre nu redau neapărat realitățile lor. Uneori arhaismele în sine sunt contrare textului original – Chaucer e arhaizat în mod constant, în ciuda faptului că se spune că ar fi modernizat limba engleză. Traducerile pictate cu cuvinte vechi sunt o experiență, dar nu cea originală. Dacă am traduce Shakespeare pe bune, în virtutea modului în care erau folosite uzual anumite cuvinte în engleza de pe vremea lui, ne-am trezi cu câte un titlu gen: „Mult zgomot pentru nimic, pizde și zvonuri” („nothing” – nimic, argou pentru organele genitale feminine; omofon la vremea respectivă că „noting” – zvonuri).
Între arhaizarea textelor și încercarea asiduă de a păstra forma poetică se poate ajunge și la absurdități. De exemplu, Chaucer tradus în română:
La tine strig, zeiță mult zbătută,
Furie crudă stând sub greu blestem :
Ajută-mi mie, tristă alăută
Ce-îngîn, cum știu, pe îndrăgostiți cînd gem.– Troilus și Cresida, traducere din 1978 de Dan Duțescu
Chaucer a trăit prin secolul 14, când noi n-aveam literatură și englezii n-aveau engleză modernă. Același fragment în engleza lui, de prin 1380:
To thee clepe I, thou goddesse of torment, Thou cruel Furie, sorwing ever in peyne; Help me, that am the sorwful instrument That helpeth lovers, as I can, to pleyne!
„Clepe” aia poate să însemne și „strig”, dar și „vorbesc” sau „invoc” sau „implor”. Deci: „Pe tine te implor, zeiță a chinurilor” – poate s-o fi zbătut mult Duțescu, dar zeița nu-i zbătută – „Furie crudă, suferind mereu în dureri; ajută-mă pe mine, unealta tristă care ajută, cât poate, îndrăgostiții să plângă!” – nu îngână îndrăgostiții când gem, că nu e un voyeur care stă în fața ferestrei lor.
Nu zic nu, Duțescu s-a străduit să păstreze rima din original, ceea ce i-a tras peste degete când vine vorba de libertatea de exprimare. Dar problema se repetă în proză, la fel ca în versuri: o carte mai veche se traduce cu cuvinte vechi, ca să simți că-i veche. Chiar dacă e mai veche dect cuvintele tale. Chaucer e mai vechi ca Arghezi și Eminescu, e mai vechi decât Ciocoii Vechi și Noi. E mai vechi ca Letopisețul, e mai vechi decât primul text românesc din 1521, care era scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung și care suna cam așa (de la Wiki citire):
I pak dau štire domnïetale za lukrul Turčilor kum amĭ auzit èu kŭ ĩpŭratul au èšit den Sofïę, ši aimintrě nue ši sěu dus ĩ sus pre Dunŭre. I pak sŭ štïi domnïjata kŭ au venit un ωm de la Nikopoe de mïe měu spus kŭ au vŭzut ku ωkïi loi kŭ au trekut čěle korabïi če štïi ši domnïjata pre Dunŭre ĩ sus. I pak sŭ štïi kŭ bagŭ den tote ωrašele kŭte de ωmin sŭ ę fïe ĩn ažutor ĩ korabïi. ****
Ce-a scris Chaucer e mai departe în trecut de scrisoarea asta decât e scrisoarea asta de Letopisețul Țării Moldovei. Într-un fel e ironic că traducem toate cărțile vechi cu același limbaj tip de limbaj vechi. Suntem înțepeniți în prezent – ce-i înainte de 1900, fie că e Antichitate, fie că e 1700, e tratat la fel pentru că de fapt n-avem simțul a ce înseamnă distanțele astea imense de timp. Pentru Shakespeare, Chaucer era vechi și arhaic. Pentru Letopiseț, Shakespeare începea să fie chestia cu care se delectaseră bunicii (bunicii altcuiva, evident, din motive geografice). Și toți ăștia vorbeau normal la vremea lor, contemporan, fără artificii ca să pară arhaici. Dacă ar fi fost în zilele noastre, ar fi pus ulei în mâncare, nu untdelemn, dacă s-ar fi întâlnit cu un polonez nu l-ar fi numit nici leș, nici leah.
Nu sunt cu totul împotriva traducerilor arhaizante (orice traducere e o interpretare, în fond), dar nu văd de ce ar fi necesare, de ce ar fi privite ca Unica Metodă de a te ocupa de Shakespeare, Chaucer și Aristotel, sau de literatura secolelor XVIII și XIX. Sunt un artificiu care vrea să reflecte un singur adevăr – extrinsec – despre o carte: că e veche. Nu reflectă un adevăr intrinsec al cărții în sine.