Personaje mișto și tipare sparte: Millennium, de Stieg Larsson [comentariu, recenzie]

Azi iau la mână trei cărți faine: Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat. Toate de Stieg Larsson, cunoscute sub denumirea colectivă de „Trilogia Millennium”. Larsson ar fi vrut să fie mai multe, nu o trilogie, dar a murit înainte să afle că a scris bestsellere mondiale, așa că uneori simți că punea bazele unele unei serii mai lungi, care nu va fi terminată. (pentru vorbitorii de engleză, seria e disponibilă la un preț foarte mic pe Amazon, vreo 7 dolari pe hârtie, vreo 12 dolari pe Kindle)

Două personaje principale: Lisbeth Salander, o hackeriță introvertită, antisocială și plină de tatuaje și piercing-uri; și Mikael Blomkvist, un jurnalist de investigație care lucrează pentru revista lunară Millennium. Prima chestie pe care am observat-o e că ambii sunt personaje tridimensionale, interesante, cu vieți proprii, fără să fie unul în umbra celuilalt. Să explic: de obicei când ai un tip și o tipă personaje principale, unul dintre ei ajunge mai principal decât celălalt. Să zicem, el e bărbatul de acțiune și ea e femeia-trofeu (o recunoașteți după faptul că arată bine, e deșteaptă sau cel puțin așa ne spune acțiunea că ar fi, e ușor impresionată de el, e castă sau semi-castă, se îndrăgostește un-doi, nu prea are inițiativă și ajunge nitam-nisam în patul lui până la sfârșitul acțiunii). Sau, unul e personajul inteligent/de acțiune, celălalt e personajul care trebuie ajutat pentru că de unul singur ar fi pierdut, incapabil, n-ar putea să lege nici două idei care sunt evidente pentru restul lumii.

Dar aici avem de-a face cu două personaje bine conturate, care stau în picioare pe cont propriu.

Hai să începem cu Lisbeth Salander:

Lisbeth Salander, de Vistingri

Lisbeth, după cum se vede, nu e genul de tipă care a coborât din fanteziile masculine. Nici măcar nu-și bate capul să fie pe placul cuiva (nici în filmul american n-arată foarte atrăgător). De ce? Pentru că nu-i pasă. Dacă o accepți sau n-o accepți, dacă îți place sau nu, e treaba ta. Nu a ei.

Yay!

Pe urmă, e o introvertită de la cap la coadă. Cu nicio ocazie nu se demonstrează că de fapt e o extroverită ascunsă care de-abia așteaptă să fie în mijlocul atenției. E și cu adevărat antisocială și nu înțelege relațiile dintre oameni, și nu e doar „nepopulară” sau timidă. Ceea ce e foarte mișto, pentru că o grămadă de filme și alte prostii sugerează că introvertiții cu probleme de comunicare au nevoie doar de puțină încurajare ca să devină „la fel ca ceilalți”. Lisbeth are nevoie de explicații clare cu privire la ce se așteaptă de la ea și de ce ca să se comporte în feluri pe care ceilalți le-ar vedea ca fiind normale.

În plus, nu e eroina aia cu număr mic sau inexistent de parteneri ca să fie acceptabilă ca personaj. Nț. E genul care se culcă cu o grămadă de persoane, bărbați și femei, pentru că așa are chef. Se culcă și cu Blomkvist, pentru că așa are chef. Când nu vrea, nu se culcă cu nimeni și cu asta basta. Intimitatea ei o privește pe ea și pe nimeni altcineva. Are cineva chef să judece? Treaba lui, nu a ei.

Discutam la un moment dat cu cineva că Bridget Jones, un film romantic despre o tipă care o dă în bară o grămadă la muncă și în dragoste, e un fel de poveste încurajatoare pentru că ea ajunge bine și spectatorul nu e la fel de neajutorat ca ea. Însă pentru mine Lisbeth Salander, la marginea societății, îmbrăcată ciudat, neatrăgătoare după standardele normale, introvertită și neobișnuită, e povestea încurajatoare. Bridget Jones spune: „Poți să ai viața din filme, cu dragoste și toate cele, chiar dacă ești zăpăcită, aiurită, încurcată și nu foarte inteligentă.” Lisbeth Salander spune: „E ok să nu vrei viața din filme și să faci ce vrei cu corpul tău și cu intimitatea ta. Dar trebuie să știi ce faci și să te gândești la consecințe.”

Ce-mi place cel mai mult la ea e imperfecțiunea: face greșeli și nu-și dă seama exact unde, face lucruri de o moralitate dubioasă, chiar dacă ai vrea foarte, foarte tare să nu le facă. Nu știe încotro se îndreaptă întotdeauna, reacționează uneori prea dur… Unele persoane sunt supărate că nu e un simbol al feminismului, din câte am văzut pe net. Caz în care au pierdut din vedere faptul că e, mai mult decât un simbol al orice, care trebuie să se încadreze în tipare, o ființă individuală.

Ok. Trecem la Mikael Blomkvist.

Pentru că e pe lângă Salander, care după cum spun mai sus, e un personaj extrem de puternic și care lasă impresii adânci, ar putea ușor să devină bidimensional: jurnalistul care are nevoie de ajutor. Dar Stieg Larsson (autorul) reușește să-l facă la fel de interesant. Nu cred că scrie nicăieri negru pe alb „Blomkvist avea o inteligență peste medie”, dar te prinzi pe măsură ce se desfășoară acțiunea că e o forță în sine. Vede lucruri pe care alții nu le văd, pune întrebările corecte, înțelege oamenii destul de bine. Din când în când vede exact ce face Lisbeth și ghicește ce are de gând din semne mici, din tot felul de detalii. Îl simți că e pe picior de egalitate cu ea, dar într-un fel discret.

Chiar dacă n-ar exista Salander, o serie polițistă doar despre Blomkvist ar continua să fie mișto. Nu la fel de mișto, dar oricum.

În plus, Mikael Blomkvist e genul de bărbat care are succes la femei. Asta e una dintre puținele serii în care și înțeleg de ce personajul masculin principal e destul de atrăgător ca tot felul de tipe să-i treacă prin pat: e un tip cald, amabil, respectuos, discret, greu de șocat și îi acceptă pe ceilalți așa cum sunt (și, ne asigură Larsson, e și bun la pat). „Aventură fără complicații” scrie pe el. Până în momentul în care tipa se prinde că ar merita și păstrat, doar că partea aia nu prea funcționează. Eh. Ideea e că are ceva de oferit care să nu fie bicepși, tricepși și alți icepși, plus statutul de super-spion/ce-o fi. Pare mai degrabă genul de om cu care poți să te simți bine și să schimbi o vorbă înainte și în dimineața de după și cu care să te simți în largul tău. (se aude, James Bond? Maverick (din Top Gun)? Robert Langdon?)

Discut un pic și despre acțiune și genul seriei? E interesant că în trilogia Millennium fiecare carte e altfel: Bărbați care urăsc femeile e un roman polițist destul de tipic. Blomkvist trebuie să rezolve misterul unei crime de pe o insulă (care s-a întâmplat în urmă cu zeci de ani) și o angajează pe Salander să-l ajute cu cercetarea. Titlul îți dă cheia romanelor din prima: toate au ca temă nedreptățile cu care se confurntă femeile, în general de oriunde, în particular din Suedia. Așa că normal că apar o grămadă de bărbați care urăsc femeile, cum altfel? Dar, din fericire, chiar dacă asta e tema seriei, Larsson nu se oprește acolo.

Fata care s-a jucat cu focul e tot un roman polițist în mare parte, doar că Larsson n-are nicio treabă cu respectarea normelor genului. Se plimbă prin viețile personajelor, crima nu are loc o bună bucată de timp, Lisbeth e în vacanță (și vacanța ei pare un fel de povestire în sine – mă întreb dacă ar fi avut vreo relevanță în alte cărți din serie, dacă Larsson ar fi trăit). La un moment dat, Salander e învinuită de crimă – aici am avut parte de încă o supriză plăcută. De obicei când un personaj principal pățește așa ceva, tendința e ca prietenii să i se întoarcă împotrivă și săracul personaj să se chinuie să demonstreze că e fals învinuit. Aici, împreună cu cititorul, apropiații lui Lisbeth știu că ceva e putred în toată povestea și vor să afle ce și cum.

Asta pentru că Larsson, într-un mod foarte simpatic, e realist și nu apelează la trucuri ieftine ca să mențină tensiunea. Nimeni nu e tâmpit și nimeni nu își schimbă părerile de zece ori mai repede decât ar face-o în viața reală.

Volumul are un alt fel de atmosferă decât primul. Încep să apară dialoguri, întâlniri și evenimente pe care aș putea să jur că Larsson le-a introdus pentru că sunt mișto și pentru că a vrut să aibă chestii care să te entuziasmeze, să te facă să râzi șamd. De exemplu, la un moment dat un mare campion de box apare aproape de nicăieri s-o salveze pe o prietenă a lui Lisbeth de un fel de gangster-gigant care nu percepe durerea din cauza unei condiții genetice. În mod normal aș zice, „Autorule, ce faci? Nu crezi că-i cam trasă de păr?” Dar în cazul de față eram prea ocupată să sar în sus și-n jos cu Kindle-ul în mână, zicând, „omfg, this is so cool.” Așa că i se iartă.

Castelul din nori s-a sfărâmat e aproape complet diferit față de primul volum. De la crime se ajunge la birocrație, legi, grupuri secrete, tot felul de complicații. Ceea ce nu deranjează decât dacă voiai să citești același gen de carte în toate volumele din serie.

Îmi place variația asta. Îmi place faptul că acțiunea, investigațiile, problemele par să facă parte dintr-o lume mai mare, mai complexă. Pe primul loc sunt mai degrabă personajele cu lumile lor diferite. Îi vezi trăind, le simți viețile de zi cu zi (mai ales pentru că Larsson insistă să ți le povestească în toate detaliile lor, chestie care în loc să fie agasantă e chiar mișto – pentru mine; pentru alții continuă să fie agasantă). Părțile de acțiune, cu împușcături, criminali, situații periculoase, vin peste asta. Au o doză mai mare de realism decât simt în mod normal când citesc ceva polițist – și faptul că există fire narative secundare, că nu tot ce e rău se leagă, că nu toți antipaticii sunt de vină pentru tot felul de crime e un punct în plus.

Dacă ar trebui să încadrez cărțile undeva, ar fi în zona roman polițist-acțiune-dramă. Nu doar la „romane polițiste”, cum le văd des. Se situează undeva între genuri, din punctul meu de vedere. Ceea ce demonstrează că ieșitul din tipare poate să funcționeze – și poate s-o facă foarte bine.

Există ceva probleme de-a lungul volumelor, dar nu foarte mari. Ce sare cel mai tare în ochi e consumul excesiv de cafea. Se bea cafea dimineața, la prânz, seara și noaptea. Se bea cafea la întâlniri, se bea cafea când oamenii sunt singuri, se bea cafea ca ritual social, se bea cafea în sus, se bea cafea în jos. La un moment dat îmi venea să fac „ding” de fiecare dată când citeam de cafea, să mă înregistrez și să calculez frecvența/minut a citirii cuvântului. Devine ori exasperant, ori amuzant, ori ambele.

A doua chestie e faptul că bărbații care urăsc femeile (și care apar în toate volumele) sunt relativ mulți și tind să le urască aproximativ în același fel. Nu că aș fi străină de misoginism, doar că de obicei se manifestă în mai multe moduri, nu doar în „femeile sunt proaste și curve”. Mai sunt cei care spun, „nu sunt misogin, că mă culc cu ele”; „femeile se bazează pe emoții, nu pe gândire, pentru că nu raționează cum trebuie”. Sau, „o femeie adevărată e” și apoi se alege o calitate convenabilă pentru el, care-i face viața mai ușoară: mămoasă, ca să-l îngrijească (servitoare gratis yay!); iubitoare și plină de tact, ca să nu-i spună în față că e prost de bubuie; sau cine știe ce altă chestie. Faptul că toți misoginii gândesc aproximativ la fel îi dă seriei o notă ușor nerealistă în domeniul ăsta.

În fine, să zicem că Larsson n-a vrut decât misoginismul clar, evident, cel cu ura clară. Pot să accept asta, dar atunci ar fi putut să mai reducă din numărul misoginilor. Sau nu știu. La un moment dat în aceeași investigație sunt doi bărbați misogini care parcă și-au dat copy-paste la gânduri – e prea mult, își pierde din credibilitate.

Una peste alta, mi-au plăcut enorm cărțile. Au ceva original, sunt realiste într-o accepțiune oarecare a cuvântului, m-au ținut lipită de ele (cu excepția unei săptămâni și ceva când m-am luat prea tare cu altele ca să citesc orice). Sparg tipare, nu merg unde te aștepți. Uneori depinde mult de persoană dacă stilul lui Larsson e perceput ca fiind interesant sau agasant. Din punctul meu de vedere, personajele sunt cele care dau tot farmecul – dar nici acțiunea nu e de lepădat.

Sunt genul de cărți pe care o să le țin pe lângă mine, pentru că au tot felul de părți mișto, neobișnuite și bine scrise. Nu sunt perfecte, dar sunt memorabile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *