Neil Gaiman – „Oceanul de la capătul aleii” [Recenzie de carte]

Titlu: Oceanul de la capătul aleii
Autor: Neil Gaiman

Rating: 5/5 (dar coperta RO nu mă dă pe spate)
Cartea asta e pentru mine? Da. (sper. Că n-am citit traducerea, doar originalul. Ceea ce înseamnă că varianta în română are părți care-mi sunt necunoscute)

E o carte scrisă elegant și simplu, fără scorțozitatea cu care tinde să fie descrisă pe la noi. Te prinde. Face chestia aia pe care o fac unele romane: place, atrage, încântă. Neil Gaiman e un povestitor, în fond, așa că scrie de dragul de a spune o poveste.

Scrie atât de bine încât nu mi-am dat seama că personajul lui n-are nume decât când m-am apucat să scriu recenzia.

El e un bărbat pe la 40-50 de ani, într-o mașină. E acolo pentru o înmormântare. Nu știi cine a murit, pentru că de fapt nu contează. Dacă ești ca mine, o să te gândești că tatăl lui. Dar chiar nu contează. Și conduce pe aleea pe care locuia când era mic.

La început mă gândeam că e o poveste pe care o știu deja – la un moment dat, dacă autorul îmbătrânește destul, s-ar putea să-i apară o carte despre amintiri, fictive sau reale, sau cum or fi.

La capătul aleii e o fermă unde locuiau trei femei – una era bunica, alta mama, iar ultima era Lettie. Pe toate le chema Hempstock. El intră, o găsește pe una dintre femeile Hempstock și o întreabă dacă mai există iazul din spate – sau oceanul, pentru că așa îi zicea Lettie. Se așează pe malul iazului și-și aduce aminte de copilăria lui.

Doar că povestea nu e despre copii, pentru că a scris-o Neil. Sau e. Mă rog. Într-un fel. E vorba despre el când era copil, despre vara în care avea șapte ani și a murit minerul și s-a trezit într-o dimineață înecat cu o monedă veche care de-abia fusese creată. E vorba de fata care avea un ocean care era un iaz și despre chestia care voia să facă oamenii să fie fericiți. E vorba de cruzimea nepăsătoare a adulților și de minciunile pe care și le spun și despre amintiri și de felul în care se schimbă și de felul în care acoperi golurile dintre ele.

Romanul are ceva de schiță în felul în care e scris. Dacă ar fi o pictură, aș zice că e una orientală, desenată cu puțină cerneală, linii simple și o grămadă de spațiu gol care-ți atrage atenția către lucrurile importante. Sau poate că e doar genul de carte pe marginea căreia ar trebui să desenezi. Copilul vedea doar anumite lucruri, nu altele – dar adultul lasă lucrurile urâte acolo. La un moment dat se poate întâmpla să te străbată un fior când devii suspect cu privire la părinții lui, la obiceiurile lor, la felul în care rezolvă probleme. El nu e genul de copil care se duce să ceară ajutor de la adulți și poate că are dreptate.

Oceanul de la capătul aleii nu e o carte pentru copii (dacă ești atent, probabil că te-ai oripila dacă ai ști că o citesc – dar lor s-ar putea să le placă). Nu se afundă în lumi fantastice, unde te aștepți ca anumite lucruri să fie nasoale pentru că așa funcționează poveștile. E la marginea realității, iar el trece între realitate și fantastic fără ca cele două să se întrepătrundă cu adevărat. Și de fapt sunt două povești acolo, dar cea fantastică e cea pe care o vezi mai tare.

(P.S. E disponibilă pe eMag.)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *