Despre paranoia

Mai demult eram oarecum paranoică. Dacă mă urmărește cineva pe net? Dacă vrea să pună cap la cap detaliile despre mine? Dacă, Doamne ferește, cineva poate să afle cum gândesc din ceea ce spun sau fac?!?!?!?! O_O

Între timp am văzut cât de greu e să-i fac pe oameni să înțeleagă cum gândesc atunci când le explic de zece ori care e faza. Și nu e vorba doar de mine – în general nu înțelegem automat ce e în capul cuiva din câteva indicii bine plasate, ci ne străduim să înțelegem și după ce ni se dă mură-n gură. Așa că m-am calmat.

Adevărul e că lucrurile contează pentru mai puține persoane decât își imaginează unii. Facebookul e plin de anunțuri gen „sunt în barul X”, „mă duc la concertul Y”, chiar și „am plecat să fac duș”. Breaking news: nu le pasă decât celor care postează și eventual unor prieteni. Nu vine Securitatea. Poliția nu îți sparge ușa pentru că ai înjurat persoana greșită. Și dușmanii… freacă eventual menta, uitându-se dacă au ce bârfi despre tine. Îmhî. Teribil. Mă rog, dacă spui că pleci în vacanță pe X zile ai șanse să te expui la o posibilă spargere de casă, dacă hoții știu unde stai… dar chestia asta poate fi evitată în mai multe moduri.

Unul din autorii care mă amuză cel mai mult ca stil, Neil Gaiman, are un blog în care povestește despre câte-n lună și-n stele. Știu cum îi arată casa, baia, biblioteca, pisicile, câinii (câinele, acum), fiicele. Știu ce părere are despre fanfiction, literatură, cărți, tatuaje, testamente. Știu că i se face rău când vede sânge (deși scrie horror XD) și că cel puțin avea obiceiul să citească puțin înainte de culcare. Și zicea la un moment dat că încă așteaptă să vină un fan nebun să i se stabilească în podul casei, cum parcă i se întâmplase lui Stephen King. Toate poveștile astea-mi aduc aminte de faptul că un povestitor o să povestească. În cazul meu, și eu sunt un subiect de povestit. În fond, sunt prima chestie de care dau dimineața și ultima de care mă despart seara.

Nu toți sunt la fel. Ok. Nu e necesar să fie.

Dar mă surprinde când sunt unii care nu se pot decide de care parte a baricadei sunt, fac lucruri publice, apoi se retrag, oscilează înte deschidere și închidere, între instinctul de a ieși în față și cel de a se ascunde în spate.

Cel mai mișto exemplu de genul ăsta a fost cu un actor. A fi actor înseamnă că joci pe scenă sau în filme, da? E o vocație care e efectiv publică, înseamnă că îți asumi faptul că imaginea ta va străluci în fața altora. Te pui în centrul atenției. Ca scriitor, poți ușor să arunci un pseudonim în calea celor curioși. Ca regizor, să apari doar cu numele. Ca muzician poate ajungi doar să compui și atunci nu trebuie să te etalezi. Ca pictor până la urmă e treaba ta. Dar ca actor?… Imaginea ta nu are cum să nu fie dezvăluită, speculată, adusă în ochiul publicului. Când meseria ta e să ieși în fața oamenilor și să te expui, să-ți folosești corpul pentru a transmite o poveste, efectiv nu ai cum să rămâi în culise.

Mai demult era vorba să se facă un film, de care din câte știu s-a ales praful. Regizorul m-a băgat pe mine la scenariu, deși nu era tocmai genul meu de poveste. Mi-a zis ce voia, i-am scris o scenă pe direcția respectivă și mi-am dat seama că nu are o actriță potrivită pentru rol… în afară, eventual, de mine. Chestie de care și-a dat seama și el. M-a chemat, am acceptat, am jucat o zână care era deghizată într-o amintire, am înghețat la filmări de nu era adevărat, pentru că eram costumată într-o rochie de vară și temperatura era pe la 10-15 grade, plus un vânt care te zbura din loc. Jucam scena împreună cu actorul de care ziceam mai sus, personajul principal, și nu știam cum să fac să nu tremur ca varga când se filma efectiv. Până și el se plângea de frig, chiar dacă avea pantaloni, cămașă, bocanci și alte chestii pe care i le invidiam îngrozitor (restul echipei erau cu geci de puf, fir-ar ei).

După experiența asta, am pus niște poze pe net, unde povesteam mai multe despre film, despre filmări și despre cum renunț să mai scriu la scenariu, pentru că filmul se voia foarte alegoric, cu imagini oarecum suprarealiste și ideea era „personajul principal a greșit, iar acum zânele îi explică unde pentru a-l determina să fie o persoană mai bună”. Or, eu scriu mai realist, mai centrat pe personaje și psihologie și nu prea există lecții de viață date ca atare.

Deci am ieșit din echipă și am povestit, pentru că m-a distrat experiența, mai ales că nu m-am ales cu degerături.

Dar aici vine surpriza. Destul de repede am aflat de la regizor că actorul nostru îmi cerea să scot de pe net pozele în care apărea și el. Am rămas cu gura căscată. Nu pusesem poze cu cameramanul sau cu celelalte două persoane care mai erau pe acolo, doar cu actorul, pentru că e actor. Adică de-ăla care apare public. Nu mă gândisem că ar fi fost vreo problemă, pentru că urmam să fim amândoi în film – iar filmele sunt făcute pentru a fi văzute. M-am uitat la poze – nu arăta prost în ele, nu era prins în vreo ipostază aiurea sau ceva de genul. Era efectiv ce s-ar fi văzut și-n film.

Am stat mult să mă întreb de unde decizia asta. Regizorul și-a dat cu părerea că omul poate nu voia să fie văzut cu mine (dar apăream împreună în film oricum). Eu acum mi-aș da cu părerea că nu-și voia poza pe net. De ce?… Nu știu. Pozele cu el de pe net sunt extrem de rare, iar cele care există ilustrează articole care nu-l flatează deloc.

Aș zice că nu-și vrea pozele postate din pură paranoia. Dacă oamenii îl recunosc pe stradă? Dacă știe cineva prea multe despre el? Dacă, Doamne ferește, află cineva cine e? Simțiți absurdul?… Să fii actor și să vrei să nu te recunoască nimeni e ca și cum ai publica o carte și ai spera enorm să nu fie vândută, ca să nu știe nimeni ce idei ai avut.

Dar tendința există. Poate trăim cu un fel de teamă în suflet, cu un fel de vinovăție că nu suntem ce ar trebui să fim. Că avem slăbiciuni care pot fi exploatate. Înțeleg de ce. De fiecare dată când văd polițiști mă apucă emoțiile – dacă traversez greșit strada?! Merg pe zebră și aștept să mă strige din urmă, „Don’șoară, unde mergeți? Nu știți că e ilegal să părăsiți trotuarul?!” Și duc o luptă de autoconvingere – e perfect ok să folosești trecerea de pietoni. Nu e o convenție secretă care funcționează între șoferi și pietoni ca să înșele sistemul și de care nu trebuie să afle poliția niciodată. Zebrele nu sunt făcute de ceata lui Robin Hood noaptea, înarmați cu vopsea de graffitti, gata să lupte împotriva sistemului opresiv și imposibil care nu ne permite să ajungem dintr-o parte în alta a orașului. Totul e perfect legal. Parol.

Poate că paranoia ni se trage de la o rămășiță culturală legată de comuniști și Securitate. Suntem urmăriți. Ne pot găsi probleme și slăbiciuni unde nu ne așteptăm. Putem fi prinși pentru orice. Nu-mi puneți poza pe net, dacă!!! Să nu se afle nimic, să nu se știe nimic, să nu se discute nimic. Șșșșt. Dacă ceea ce se știe despre mine va fi folosit împotriva mea?… Păzea!

Sunt unii care nu vor să fie arătați pentru că e felul lor să fie mai retrași. Ok. Aia e una. Ei sunt oamenii care vin și zic, „Eu aș prefera să rămân anonim, necunoscut, ca și cum n-aș fi” și apoi dispar în ceață în colțul lor privat de lume. Nu e paranoia, e confortul de a nu fi știut și o decizie personală.

Dar restul?… Paranoia. Și zilele astea e paranoia pentru nimic, e o ascundere după deget, o învârtire în jurul cozii. Un stres. Din punctul meu de vedere, poziția se alege așa: care sunt limitele între care îmi permit să fiu sau nu o persoană publică. Un actor nu-și poate permite să nu fie o persoană publică. Un controlor de autobuz, un agent secret, o prostituată nu-și pot permite să fie. Apoi: ce vreau să se știe despre mine și ce nu. Apoi: ce ar fi prea imprudent să se știe. După ce te gândești, alegi o poziție. Și te așezi pe ea și o menții, până în clipa în care intervine ceva care să te determine să o schimbi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *