Ce mă bucur că am social media, pentru că pot să aud toate prostiile în timp real. După ce am auzit oameni care ziceau că ar lupta până la moarte pentru dreptul meu de a nu fi de acord cu ea cât timp nu am păreri diferite de ale lor, acum o ascult pe aia cu „paradoxul toleranței” pe repeat, de zici că e hitul iernii 2025.

Paradoxul toleranței e un concept simplu: dacă ai o societate tolerantă față de cei intoleranți, riști ca cei intoleranți să preia până la urmă controlul și să distrugă toleranța.

Paradoxul are o rezolvare foarte simplă, articulată de Karl Popper: societatea tolerantă trebuie să-și rezerve dreptul de a nu-i tolera pe cei intoleranți. Cu alte cuvinte, în momentul în care cineva zice: „Eu cred că ar trebui să scăpăm de oamenii care nu-mi convin mie”, răspunsul societății tolerante ar trebui să fie: „În niciun caz, și te vom taxa pentru că spui asta.”

Dar eu aș zice că există și un paradox al intoleranței: ca să se poată dezvolta, intoleranța se erijează în acceptare profundă.

Dacă intoleranța prinde cu adevărat rădăcini, ea ajunge să lovească pe toată lumea, fie direct, fie indirect. Dar când e încă în faza de creștere, prinde avânt prin faptul că fiecare intolerant crede că el este cel care va decide cine sunt oamenii „de bine” în noua societate. Sau dacă nu decide el, atunci el e metrul-etalon al persoanei „bune”.

Nimic mai fals! Cu excepția unei mici mâini de oameni de la vârf, toți suntem neglijabili la nivel individual. Nu suntem suficient de importanți încât să se facă excepții pentru noi. Intoleranții le promit susținătorilor lor potențiali tocmai ideea excepționalității: ei vor fi tratați bine - poate mai bine decât au fost vreodată. Dar în mod real, la nivel de țară, problemele noastre personale nu interesează în mod real pe nimeni. Poveștile noastre de viață, oricât ar fi de dureroase, virtuoase și umane, sunt până la urmă irelevante în afara cercului nostru mărunt.

O societate tolerantă crede în valoarea intrinsecă a fiecărui om. Nu spun că avem o astfel de societate acum - mi se pare destul de clar că nu avem. Dar măcar teoretic spre asta tindem: o societate în care îi tratăm ca oameni și pe cei care ne displac. Ne-am dori ca și badea Gheorghe cel alcoolic, și șeful corporației, și flușturache de hipster, și individul ăla care se îmbracă ca o femeie să aibă parte de servicii medicale de calitate și să fie egali când ajung în fața sistemului de justiție, indiferent cu a cărui viață nu suntem de acord.

Într-o societate cu adevărat tolerantă, tu contezi pentru că toată lumea contează. Într-o societate intolerantă, însă, există oameni care contează și oameni care nu. Iar dacă nu hotărăști tu personal granița dintre cele două, nu ai garanția că te afli de partea cea bună. S-ar putea să te trezești că micile tale dezacorduri cu felul în care se fac lucrurile să te treacă pe lista indezirabililor, chiar dacă teroetic ești de partea celor puternici. Sau s-ar putea să descoperi că problemele tale personale au nevoie de un pic de efort pentru a fi rezolvate - iar cei de la putere ar prefera să te denigreze și să te blameze ca indezirabil decât să depună acel efort.

În SUA, multă lume care a votat cu Trump descoperă că intoleranța față de „leneși”, „profitori” și „imorali” îi afectează. Imigranți care muncesc din greu se trezesc deportați acolo unde înainte se încerca o rezolvare pentru a-i ajuta să obțină un permis de ședere valabil. Veterani de război se trezesc că sunt „profitori” pentru că au dizabilități. Oameni sărmani care încearcă să ajungă pe picioare și au nevoie de ajutor de la stat pentru a supraviețui și a se redresa se trezesc că sunt „leneși” și nu mai merită ajutor de nicio culoare.

Știți probabil celălalt hit al iernii: poezioara aia a lui Martin Niemöller: „Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.”

Da, e despre faptul că lumea tace când sunt alții în pericol din partea unui regim dictatorial. Dar mai există un aspect: cercul celor care sunt tolerați tinde să scadă și să-și mute granițele. Până una-alta, Martin Niemöller era german, creștin și nici nu-i prea plăceau evreii.

Da, paradoxul intoleranței e că trebuie să șoptească mereu, „Tu vei fi tolerat, tu vei fi acceptat, tu vei fi valoros” ca să poată să prindă rădăcini. Doar după ce le prinde poate să-și dea arama pe față și să spună că de fapt tu nu contezi și să dea naiba să ai vreo idee sau problemă.