Munca noastră vs. munca noastră (văzută de alții)

Cred că e o problemă generală. Eu muncesc, tu muncești, noi muncim. Și toți ne imaginăm cam cu ce se ocupă personajul standard din categoria de muncă X. Iar personajul standard din categoria de muncă X strânge din dinți și spune, pentru a mia oară, că face cu totul altceva.

Exemple concrete, din viața reală:

Arhitecta stă în biroul ei, când pe ușă intră un client.
„Bună ziua,” spune clientul. „Cât mă costă un desen de casă?”
Arhitecta, care are destui ani la bord ca să nu se mai enerveze, răspunde, „Desenul e gratis. Proiectul vă costă.”
De ce: pentru că arhitectul nu desenează case. Le proiectează. Decide cum aranjează camerele, cum să pună scara ca să ocupe cât mai puțin loc, unde sunt ferestrele ca să intre lumina (și să nu dea spre vecini), cât de înclinat e acoperișul ca să nu cedeze sub greutatea zăpezii, cum să ai destul de mult spațiu ca să poți respira într-o cameră de hotel și cum să facă toate cele să arate bine. Arhitecta în cauză, știind impresia pe care o au oamenii despre lucrurile cu care se ocupă, a căpătat obiceiul de a le arăta clienților câteva variante mai puțin optime și frumoase prin care a ajung la rezultatul final, pentru că oamenii sunt mai impresionați de desene.

Profesoara stă de vorbă cu cineva.
„Vaai, ce bine de tine,” zice cealaltă persoană. „Nu lucrezi așa de multe ore pe zi și ai vacanțe atât de lungi!”
Profesoara ar putea foarte bine să răspundă singură la chestia asta, dar o să răspund eu: avem o percepție generală asupra lucrurilor cu care se ocupă profesorii din experiența noastră de elevi. Ore scurte, vacanțe lungi… Ce nu se vede e că nu poți să-ți iei vacanță când vrei. Că trebuie să trimiți planuri de lecție în care descrii foarte clar ce faci la fiecare oră – planuri pe care le faci acasă și care pot dura mai mult decât lecția în sine. Că trebuie să corectezi lucrări – și nu pentru o clasă, pentru multe. Nu contează cât de tare n-ai chef, nu poți să te prefaci doar că lucrezi. Pentru olimpiade, meditezi pe gratis, în timpul tău liber. Ești luat la corectură la examene și dacă greșești poate fi neplăcut.

„Am o cameră de filmat, pot să fac filme acum,” mi-a zis un tip odată.
Ce pot să zic? Dream on. E o artă și să știi cum să filmezi, darămite să pornești de la concept, să scrii un scenariu, să găsești actori, locații, să convingi pe toată lumea să joace cum trebuie și pe urmă să te chinui să tot tai materialul filmat și să-l rearanjezi până când începe să arate a ceva.

„Vreau să fiu scriitoare,” i-am zis tatălui meu odată.
„Și eu vreau să stau cu burta la soare și să nu fac nimic,” mi-a răspuns el.
Adevărul: o să vă arăt odată comparații între X variante ale unui text. Și, normal, nu elfii au venit să le schimbe pe unele în altele peste noapte.

„Nu ți-a fost greu să înveți toate legile?” a fost întrebată o avocată odată.
„Nu, pentru că nu trebuie să le înveți, trebuie să știi unde să le cauți,” a răspuns ea.
Din păcate, avocații pe care-i știu vor să discute despre aproape orice în afară de avocatură în timpul liber (adică atunci când îi întâlnesc eu).

N-am niciun schimb de replici pentru asta, dar în mod constant știu persoane care se ocupă „de calculatoare” și cărora li se pun întrebări din cele mai diverse, legate de calculatoare. De exemplu, dacă știu programe gratis de făcut subtitrări. Unde găsești opțiunea X din Excell. Cum se rezolvă eroarea Y pe care ți-o tot aruncă un program obscur. Cum poți să faci un screenshot la o pagină de web, ca să ți se vadă pagina respectivă cu totul. Ce e drept e că oamenii ăștia chiar par să le știe pe toate, indiferent cât de bizare – și cu subtitrările, și cu cel mai bun antivirus (chiar dacă sunt de ani de zile pe Linux), erorile ciudate, opțiunile programelor pe care nu le folosesc niciodată. Secretul, însă, constă de multe ori în Google și în a ști destule încât să recunoști un răspuns prost și unul bun. Normal că nu cu Google își rezolvă problemele la muncă, dar e o diferență mare între ce se crede despre ei și ce fac.

Cred că am scris articolul ăsta pentru că am descoperit care e refrenul emisiunii pentru traduceri: „Dacă nu înțelegi ceva, pot să vin să-ți explic, sau sună-mă.” Mm. Problema de obicei nu e să înțelegi sensul măreț care se ascunde în spatele unei opere. E să ai răbdarea să iei dicționarul în mână când ceva pare suspect (nervous NU înseamnă nervos) și să învârți cuvintele în așa fel încât să aibă și sensul inițial și să și sune ok. Interesant e că e mai ușor să traduci un text bun decât unul prost (sau cel puțin, așa e în cazul meu), pentru că atunci când îl ai pe cel prost în față stai să te întrebi dacă să-l redai tot prost, sau să-l faci să sune ceva mai bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *