Roxana-Mălina Chirilă

Autocarele, microbuzele și transportul românesc

Bănuiesc că dacă vă uitați la televizor mai mult ca mine, sau dacă intrați mai des pe site-uri de știri, ați aflat deja de accidentul unui autocar românesc în Muntenegru. 18 morți, restul răniți, accident grav, picaj într-o prăpastie. Cam ăsta e rezumatul.

Toată presa vuiește, politicienii se implică. Văd pe Mediafax că Ponta a declarat că miercuri e zi de doliu național, în rest cei rămași în viață vor fi aduși înapoi cu avionul și cu medicii lui Arafat lângă ei. Pe undeva recunosc că mi se pare de o ironie amară situația – dacă pici într-o prăpastie în Muntenegru le pasă mult mai multor români de tine decât dacă ai fi picat într-o prăpastie în România. Se mobilizează o grămadă de lume, de la presă la prim-ministru, pentru că faci parte dintr-un grup de 47 care a avut o neșansă extraordinară. Pe undeva e ca faza cu Huidu: dacă altcineva cu o grămadă de bani făcea accidentul ăla, nu mai era același lucru. Aflai știrea într-un breaking news, eventual – dacă o aflai. Și pentru că victimele (sau vinovatul) erau mai puțin descrise, erau mai puțin identificabile, erau mai puțin plânse pentru că nu le simțeai povestea la fel de puternic (sau n-aveai pe cineva clar pe care să arăți cu degetul). Ne uităm la tragedii dintr-un punct de vedere și ni se pare că e cel corect. Îl raționalizăm.

E adevărat.

Cum îl cheamă pe șofer? Cine e? Ce trebuie să pățească?

Am dat pe google „sofer muntenegru omorat oameni”, să văd câți cer arestarea sau trimiterea la închisoare a șoferului autocarului, pe principul Reductio ad Huidum. Am dat de un singur articol care a pomenit faptul că șoferul autocarului ar trebui_,_ dacă mai trăiește, să pățească ceva. Citez:

Şoferul are un atestat profesional, dacă mai trăieşte trebuie să-şi piardă acest atestat pentru că a omorât 19 oameni, şcoala de şoferi care l-a pregătit  trebuie desfiinţată, centrul de pregătire profesională care i-a pus atestatul în mână trebuie văzut dacă a făcut sau nu pe bune cursurile respective, dacă are pregătirea, dacă acest şofer a trecut pe la examinare şi cum a trecut.

Asta în condițiile în care un pasager zice:

Şoferul a încercat să depăşească la intrarea într-un viaduct, accelerând. Am început să strigăm la el să încetinească. A accelarat, a încercat să evite maşina din faţă şi a sărit peste parapet. Limita de viteză a fost de 50 km/h, iar el avea undeva pe la 90 km/h.

Diferența – de fapt diferențele – dintre șoferul ăsta și Huidu e că în cazul ăsta e și el victimă. Și că practic a dus la moartea mai multora. Și că e un no-name – literalmente! N-am reușit să aflu cum îl cheamă. Spun asta nu pentru că vreau să reduc cazul la Huidu, sau ca să strig după sângele șoferului vinovat (nu mă interesează, justiția să o descurce dacă omul mai e în viață), ci ca să demonstrez privirea selectivă, logica imperfectă, capacitatea factorilor minori de a ne influența părerile și judecata. Prima reacție pe care o avem s-ar putea să nu fie cea mai rațională, cea pe care am vrea s-o avem dacă ne-am gândi mai bine.

Asta e una. De fapt voiam să vorbesc despre altceva. Despre faptul că transportul public din afara orașelor e de fapt un pericol public. Acum câțiva ani am fost cu microbuzul de la Brașov la București, iar șoferul gonea ca un nebun tembel pe serpentinele montane, luând curbe pe contrasens, peste banda continuă. N-am avut niciun accident, dar de atunci n-am mai folosit microbuzul decât pe ruta Sfântu Gheorghe-Brașov, pe care șoferii sunt destul de calmi. Și am sfătuit pe toată lumea să nu ia microbuzul pe distanțe mari.

Acum câteva luni m-am întâlnit cu un fost coleg de clasă, care m-a rugat să stau doar de o parte a lui când vorbesc cu el, pentru că nu aude cu o ureche. De ce? pentru că a fost implicat într-un accident de microbuz și de atunci… na. Iar sora lui, în același microbuz, s-a accidentat grav la picioare și i-a luat mult până să meargă din nou.

Augustin Hagiu, consultantul transporturilor din articolul de mai sus, care zicea că șoferului ar trebui să i se confiște atestatul, spune că e de vină sistemul românesc – mai ales prin faptul că „Relaţia dintre agenţiile de turism şi transportatori este dirijată de un singur criteriu major: preţul.” Nu știu de ce înclin să-l cred. Probabil că unii vor să salveze niște bani, iar șoferii vor să salveze niște minute, dacă tot o duc prost. Nimic rău în asta, doar n-o să pățească tocmai ei ceva, nu? Nu?…


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |