Discutam azi cu cineva despre tot felul de chestii mici, dar interesante pe care le-am reținut din băncile facultății. Cel mai puternic mi-a rămas în minte o idee deprinsă în cardul cursului de literatură engleză (an I, sem. II, neoclasicism și romantism) legată de originea modernă a noțiunii de „entuziasm”, care înainte să fie un cuvânt perfect uzual și inocent care denotă o chestie destul de bună, a avut sensuri religioase și peiorative.

În Grecia Antică, termenul ἐνθουσιασμός (enthousiasmos) desemna un fel de posesiuni ale zeilor (de ex., a lui Apollo). De acolo a fost preluat într-o perioadă mai modernă.

De alte țări nu știu, dar prin Anglia în secolele 16-18, termenul era folosit în legătură cu anumite secte protestante, în sens peiorativ. Entuziaștii erau cei asupra cărora se pogora Spiritul Divin (dar doar în închipuirea lor) și care aveau tot felul de viziuni, trăiri și alte lucruri pe care cei din jur nu le prea aprobau. Oamenii ăștia renunțau la rațiune și morală pentru că aveau idei care li se păreau a fi divine. Sună cunosut? Se prea poate, pentru că fenomenul religios mai există și azi.

Din David Hume:

Dar mintea omului este supusă și unei elevări și prezumții inexplicabile, care apar din succes, din sănătate luxuriantă, din băuturi puternice sau dintr-o dispoziție curajoasă și încrezătoare. Într-o astfel de dispoziție a minții, imaginația se umple de concepte mărețe, dar confuze, cărora nu le pot corespunde nicio frumusețe și nicio bucurie pământeană. Orice e muritor și trecător dispare pentru că nedemn de atenție. Iar viselor despre regiunile invizibile sau despre lumea spiritelor, în care sufletul este liber să se avânte în orice imaginație care-i este pe plac sau la care este dispus, li se dă frâu liber. De aici apar extazurile, transele și fanteziile surprinzătoare; iar încrederea și presupunerile crescând în continuare, aceste extazuri, fiind complet lipsite de motiv, și părând a fi dincolo de ce putem atinge cu facultățile noastre obișnuite, sunt atribuite unei inspirații imediate ale acelei Ființe Divine care este obiectul devoțiunii. În scurt timp, persoana inspirată ajunge să se creadă un favorit distins al Divinității; și când această frenezie are loc, care este culmea entuziasmului, fiecare toană ajunge consacrată: Rațiunea umană și chiar moralitatea sunt respinse ca fiind ghizi greșiți: Iar nebunul fanatic se dăruiește orbește și fără rezervații presupuselor călătorii ale spiritului și inspirațiilor de sus. Speranța, mândria, presupunerile și o imaginație caldă, împeună cu ignoranța sunt, deci, adevăratele surse ale ENTUZIASMULUI.