Povești cu artiști arici

Artiștii se împart în multe categorii, dar în acest articol se împart în două: cei ca niște arici și cei care nu-s ca niște arici. Cei care nu-s arici sunt oameni normali, care pot să înțeleagă că unora nu le place ce creează ei acolo, că există critici care critică bine și critici care critică prost și că nu e cazul să ia lucrurile prea personal.

Aricii sunt cei care reacționează brusc și ciudat la critici reale sau închipuite. Poate au o zi proastă, poate au un moment de paranoia, poate sunt paranoici de felul lor. Uneori te trezești că te înțeapă din nimic, alteori tună și fulgeră din cauze reale, dar la care n-ar fi indicat să reacționeze așa. Vorbeai cu omul, aveai senzația că totul e ok și brusc scoate la iveală burzuluiala.

Partea proastă e că după întâlniri cu astfel de arici am reflexe rapide de împăciuire (dacă e cazul și am senzația că-s ok oamenii) și de pus piciorul jos, până nu-s luată cu tăvălugul într-un „Ce știi tu, fată dragă, despre Artă?!” Și mi se explică despre cât de incultă/pafaristă sunt.

Partea bună e că am povești.

1. O poveste genială.

A venit la mine și mi-a zis că are o idee genială de poveste. Deci, e vorba de un tip și o tipă, da? Și tipa e îndrăgostită. Sau tipul e îndrăgostit. Una din cele două. Și persoana îndrăgostită iubește în tăcere și celălalt nu știe. Dar se vede că iubește, pentru că face tot felul de gesturi mici, da? Și pe urmă, pe urmă e o petrecere de firmă, sau ceva de genul ăsta, da?

„Da…” am zis.

No, și la petrecerea asta de firmă devine clar că persoana care iubește de fapt iubește. Și totul se termină cu bine.

„Aha,” am zis. „Deci, cine sunt ăștia doi, până la urmă? Cu ce se ocupă? Care e povestea, mai exact?”

„Nimic nu e stabilit încă,” mi-a zis. „E o idee. Dar simt că asta e. E frumoasă. E chiar genială, dacă stai să te gândești.”

„Ăăăă… Păi, nu prea e nimic. Încearcă să te gândești măcar dacă el sau ea e persoana îndrăgostită.”

„Asta decid mai târziu.”

„Și cine e ea? De ce e interesantă? La fel, de ce e el interesant?”

„De ce te iei de mine?!” s-a enervat. „De ce nu ești în stare să asculți doar o poveste?! Mereu întrebări, întrebări, nu ești niciodată mulțumită! Tot timpul vrei să despici firul în patru, critici tot, nu lași povestea să crească natural! Nu înțelegi că e vorba de stare, de stare, nu simți starea?!”

„…nu?… Că nu e o poveste reală. E o schiță.”

„Ucizi forța creatoare și niciodată n-o să mai vorbesc cu tine despre ideile mele!”

Așa sunt eu, oribilă. Mi-a mai povestit și alte idei, la fel de geniale, cu același succes. Din câte știu au picat toate-n 16.

2. Pasiunea, mama năbădăilor.

„Nu cred că era cea mai potrivită povestire pentru context,” i-am zis. „Deci, s-a lăsat o tăcere destul de perplexă în momentul în care actorul a început să-ți citească povestea și, no, era careva din primari pe acolo, sau nu știu exact cine era, un oficial de-ăsta. Și n-a ieșit bine. Adică, pornografia nu e tocmai cel mai bun…”

„Ce pornografie?! Povestea mea ți se pare pornografică?!”

„Păi… da?”

„Nu! E spirituală! Metaforică! Pentru ea, care era mereu grăbită, timpul s-a oprit în loc pentru prima oară din cauza erotismului sublim! Dacă tu nu înțelegi simbolismul iepei care-și ridică capul spre cer…”

„Atunci când o penetrează armăsarul. Da, da, pricep, Dumnezeu e în cer, dar…”

„Oamenii sunt încuiați la minte! Ar trebui să se destindă, mai ales că tema noastră a fost dorința.”

„Uite, oamenii nu se așteptau la descrierea grafică a unui sex oral, adică…”

„Am zis eu pe undeva vreun cuvânt cu „P”? Am zis eu vreun cuvânt cu „P”?”

„Nu, dar batonul ăla de ciocolată al negrului parcă nu era tocmai, ahem, subtil, când gagica îl băga încet în gură. Adică, nu vreau să-ți spun că nu-i ok să scrii pornografie–”

„Povestea mea nu e porno!”

„–dar parcă nu e chiar contextul bun când e un eveniment artistic oficial.”

Disputa a continuat îndelung, răspândită pe multe telefoane și întâlniri în direct. Nu era o poveste rea, chiar dacă era porno (și eu insist că era), dar a dus la discuții interesante despre metafizică și sexualitate, în urma căreia am aflat că Eliade spunea că în timpul orgiilor au loc tot felul de trăiri spirituale, pentru că partenerul tot schimbându-se devine divinul, sau ceva de genul.

N-am mai vorbit cu ea de ani de zile și, dacă vede postarea asta, bănuiesc că n-o să-mi mai vorbească vreo câțiva ani de zile de acum încolo. Pentru că insist în continuare să spun că ceva e cam pornografic pe-acolo. Nu că orgiile n-ar fi sublime și metafizice, nu știu cum să vă spun…

3. Scriitorii știu mai bine.

Nu știu cum s-a făcut, dar o prietenă a dat peste o scriitoare care avea un blog pe care-și posta creațiile. Scria neinteresant, dar pe prietena mea o apucase generozitatea și a spus că ajută o colegă de branșă să se pună pe picioare. I-a dat tot vreo două sfaturi, unul despre ce e clișeu și ce nu și pe ce ar merita să se axeze în poveste – și al doilea în care-i zicea să pună spațiu după virgulă.

Din supărarea fetei am aflat că scriitorii pot să facă tot felul de chestii, să spargă reguli, să reinventeze limba. De exemplu, dacă nu vor să pună spațiu după virgulă, așa ceva e complet acceptabil, pentru că scriitorii fac ce vor. Nu ne convine? VALEA!!!

4. Actorul îndărătnic

Am aflat că nu mai făcea filmul la care lucrase ceva vreme, lucru care nu mă mira prea tare, că proiectele lui picau în 16 mai ușor chiar decât ale mele – chiar dacă în cazul alor mele măcar nu trag pe nimeni după mine când abandonez o poveste. Dar era să pic pe jos de râs când am aflat motivul.

„Păi nu mai vrea actorul să joace.”

„De ce, mă?”

„Că joacă un personaj care nu e perfect și consideră că imperfecțiunea personajului se reflectă asupra lui.”

„Poftim?!”

„Personajul e destul de insensibil cu femeile la începutul filmului și ele îl învață o lecție să le țină minte, dar… bine, el zice că dacă are un rol în care n-arată bine vine pe urmă lumea la el și zice Vezi, știam eu că ești așa și pe dincolo. Așa că nu mai vrea.”

În momentul ăla era să pic pe jos de râs. Mă mai abțineam cumva, cu chiu, cu vai.

„A, și te roagă să-ți scoți de pe net pozele în care apari cu el.”

„De ce, frate?” Aș fi înțeles dacă era ceva compromițător acolo, dar era vorba de poze cu echipa de filmare, făcute pe platou.

„Păi… nu știu sigur, dar cred că nu-i place să fie văzut cu tine, că te știe lumea că ești critică și rea și-și strică imaginea. Vrea doar lucruri pozitive în jurul lui…”

Așa că am scos de pe net pozele respective și i-am urmărit cariera actorului. A jucat roluri de maeștri perfecți și de înțelepți în piese fără mare valoare. Deh, măcar nu s-a murdărit cu roluri în care avea vreo trăsătură negativă. Probabil că a refuzat să joace și-n Hamlet la viața lui, ca să nu creadă lumea că-i nebun.

5. Aventuri cu namtimp.

Lucrurile pe care le spunea m-au lăsat mută de uimire, deși încercam să nu reacționez vizibil. Tipa le zicea și le zicea bine. Și avea tact, eleganță, echilibru.

„E interesant felul în care ai folosit aici ideea asta,” zicea ea. Mai continua puțin, „Și aici ai ceva original.”

Eu personal mă blocasem în fața textului omului, n-aș fi putut să zic nimic de bine despre el la momentul respectiv, dacă mă luai repede. Dar ea… ea găsea acel punct în care ceva chiar funcționa în povestirea lui. O făcea natural, ușor – și eu mă îndrăgosteam până peste urechi de mentorița noastră, o vedeam cu steluțe în jurul figurii, ca pe un fel de zeiță pe care nu poți decât s-o adori în speranța că ceva din grația ei se revarsă asupra ta și poate odată o să ai calități asemănătoare prin osmoză.

„Uite ce-i,” a zis el, nervos. „N-am timp să stau să scriu povestiri. Eu am de scris un roman! Trebuie să-l termin în câteva luni! Astea sunt prostii, îmi ocupă timpul, când eu am lucruri mult mai importante de făcut!”

Ea i-a explicat – și a făcut-o în feluri pe care am încercat să le imit apoi, îmi luam notițe mentale legate de tact și păreri echilibrate – că e destul de greu să scrii un roman dacă nu știi să scrii, și că e mai bine să începi cu ceva mic, pe care poți să-l arunci la gunoi fără probleme, decât să te încurci într-un proiect gigantic din prima.

El nu și nu. Am intrat și eu în vorbă, încercând să emulez tonul ei liniștit și clar despre ce faci într-un text: cum descrii evenimente, ce se potrivește, cum obții anumite efecte, de ce e nevoie într-un punct sau în altul. Până la urmă el a decis că ceva era dubios.

„Voi v-ați vorbit! Îmi stați împotrivă!”

Și așa a început paranoia. Încearcă să-l convingi pe om că dacă bagi umor ieftin într-o scenă sumbră nu îți iese ce trebuie, că n-ai de unde. Era persecuție! Cum adică amândouă aveam aceleași păreri? Eram vorbite! Pe la spatele lui, noi decideam chestii aleatorii și încercam să-l forțăm pe el să nu copieze din wikipedia! Cum adică metaforele alea n-au sens? Păi de ce să aibă nevoie de sens, nu-s metafore? Cum adică acolo nu se înțelege ce vrea să spună? Literatura mare se înțelege doar dacă te străduiești mult și ai cheia potrivită!

„Nimeni nu stă să încerce să se prindă ce a vrut să zică un oarecare,” e posibil să fi zis eu, iar de acolo s-a iscat o frumusețe de ceartă în care a insultat-o pe mentorița noastră, iar eu m-am pierdut cu firea și i-am tras una cu un o foaie de hârtie A4 făcută sul, pe motivul că hârtia nu doare și că mă enerva la culme omul, iar el mi-a vârât un deget în stomac de era să-mi atingă coloana vertebrală.

Și uite așa era cât pe-aci să intru în prima bătaie cu pumni și picioare de când am ajuns la o vârstă la care se presupune că am minte. Eram conștientă că o să mă facă praf, dar am zis că acuma dacă mi-am așternut o bătaie, o s-o și mănânc, ce să-i faci, viața e grea, singura variantă alternativă posibilă care-mi trecea prin cap era s-o bag pe aia cu „Doar n-o să dai într-o femeie”, care ar fi fost de o ipocrizie maximă în context.

Noroc că mentorița noastră avea ghinionul de a fi profă de liceu de felul ei. Ne-a prins înainte să ajungem la vânătăi și capete sparte, ne-a despărțit de parcă eram codașii cei răi ai clasei și m-a târât după ea pentru ceva motiv inventat, probabil blestemându-și zilele.

6. Un scriitor care chiar vinde.

Eram la mare și căutam cazare, cu care ocazie cineva mi-a recomandat ceva individ, gazdă de-a lui din alți ani, tip respectabil. Am zis ok, m-am dus, m-am cazat, preț în regulă, condiții decente, nimic de zis. Și iată că într-o zi ajung să stau de vorbă cu gazda, că se adunase grupul și am picat și eu pe acolo ca musca-n lapte – și nu știu cum se face că sunt recomandată ca fiind scriitoare și eu.

Când aude una ca asta, omul începe să-mi povestească de Uniunea Scriitorilor și de cum i-a dat el pe spate pe toți cei de acolo cu tirajul lui și cu cât reușește să vândă. Ne-a arătat la spatele cărții tirajul de x mii de exemplare și ne-a spus ce mirare pe toți cei de la Uniune să vadă că el chiar vinde.

„Și m-au întrebat, cum, cum reușesc?”

Întrebare bună, n-auzisem în viața mea de el.

„Le-am zis că mă duc să vând prin școli. Din școală-n școală, ca premii, pe urmă prin librării locale…”

M-am gândit cu drag la „Oraculul meu”, un volum care juca rolul vechilor „oracole” în care treceai de toate. Aveam mai multe exemplare luate ca premii pentru diverse și în viața mea nu folosisem unul. Între timp, scriitorul continua să-și povestească experiența:

„Nu pot să scriu mai mult de două pagini pe zi, deci scriu lent, ei, asta e, asta e.” Probabil că se aștepta să negăm, să-i spunem că două pagini e destul de mult, dar n-a zis nimeni nimic.

Ne-am trezit cu o carte cadou și una de împrumut. Cea cadou am citit-o până la urmă. Cea de împrumut a citit-o altul.

„Ce prostie,” comenta acel altul în absența scriitorului. „E ceva gagiu care merge prin parc către iubita lui și se gândește la tot felul de prostii. Păi mă, dacă te duci să te întâlnești cu fata, nu te gândești la nemurirea sufletului, nu-ți stă capul la așa ceva când ești adolescent.”

„Ok,” am zis. Ăla a mai citit ce-a mai citit.

„E o prostie de carte.”

N-am citit-o, că n-aveam chef și nu mi-a rămas nici timp înainte să plecăm. Iar individul care o citise s-a dus la autor, s-a uitat la el și a zis cu convingere,

„E superbă! Genială, maestre!”

„Eh, așa zic toți, dau eu nu-i cred,” a răspuns scriitorul, cu falsă modestie. Iar eu am tulit-o, înainte să se găsească cineva care să-i spună altceva.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *