Destresări

Când eram mică îmi imaginam că o să duc o viață destul de puțin stresată. Știam totul la vremea respectivă, deci știam așa:

  1. Nu mă impacientez foarte tare cu privire la ce spun alții despre mine. De fapt, mi se pare uimitor că oamenii țin minte că exist când nu sunt prezentă fizic.
  2. Sunt inteligentă și descurcăreață.
  3. Pot rezolva într-un timp relativ scurt lucruri pe care alții le rezolvă într-un timp relativ lung.

Adorabil. Chiar credeam că o să am o viață relaxată. Desigur, mi-au scăpat câteva aspecte, gen faptul că oamenii mă pot enerva doar deschizând gura și vorbind tâmpenii, că-mi organizez prost timpul și că o să mă dau cu capul de pereți de multe ori încercând să fac o treabă bună, pentru că de multe ori treaba respectivă nu-mi iese din prima, pentru că nu-i problemă de fizică.

Așa că relativ devreme am început să-mi găsesc supape – chestii de-alea prin care eliberezi presiune înainte să se lase cu victime colaterale. Chestii bune de mâncare sau de băut – bune, nu în cantități mari: creveți, somon, baclavale, brânză cu mucegai, dulceață de nuci verzi, cafea care e musai să aibă și niște robusta în compoziție (ca să-i dea un gust mai interesant și mai dur), smochine proaspete (dacă le pot găsi). La stres mi se activează gena pasionatului de artă culinară, încep să știu ce-i bun și să pândesc pe la ușile magazinelor și restaurantelor ca un fel de prădător care-și caută echilibrul: am parte de experiențe neplăcute, doresc unele foarte plăcute pentru a le compensa.

Alta. Îmi plac puzzle-urile. Pun o carte audio sau un podcast pe fundal și încep să îmbin piese. Fără adrenalină, fără întrebări existențiale – e un puzzle, totul e clar, piesele se vor uni într-o imagine dată, fără surprize, fără dacă și parcă și poate ar fi mai bine altfel. În general le iau pe cele de 1000 de piese, într-o zi-două termin unul și pe urmă am o viziune mai calmă asupra vieții. (am și două de 4000 de piese, încă nefăcute, pentru că m-a luat avântul pe dinainte și am uitat că îmi trebuie și spațiu să le fac – detalii…)

Ei bine, la un moment dat am luat un puzzle cu o imagine foarte mișto… doar că fix de la început am remarcat că aveam o piesă care era dublură. Apoi am găsit a doua piesă care era dublură. A treia, a patra. A fost singurul puzzle care m-a ținut în șah vreodată: să aibă dubluri, dar și piese lipsă, ca să iasă numărul total de piese? Să aibă dubluri care sunt doar dubluri? Aveam o imagine completă? Câte dubluri? Oare piesele respective erau din alt puzzle și îi lipseau altcuiva? La final, am văzut că aveam o imagine completă și 7 piese în plus, toate 7 una lângă alta și se îmbinau. Mi-au perturbat zenul, dar măcar m-au amuzat.

Continuăm. Am tot văzut oameni încântați de cartea asta de colorat. Pare faină din ce am văzut în poze, cu desene frumoase, complexe și mărunte (aveam o prietenă bună în gimnaziu care făcea desene în același stil și mereu i-am invidiat talentul). I-am dat târcoale cărțuliei, dar am zis că doar n-o să-mi iau o carte de colorat. După care am văzut că și-o comandase o colegă scriitoare și se plângea pe Facebook că i-a colorat copilul în ea. Am intrat în vorbă, i-am sugerat s-o ascundă în congelator data viitoare, mi-a zis că e mai sigur dacă o ascunde în sertarul cu legume și, în fine, povestea pe scurt e că la un moment dat o să ajungă la maică-mea acasă o carte de colorat (e mai simplu de livrat acolo, dar desigur riscul e că o să coloreze maică-mea în ea, că în fond vine pe numele ei).

Așa că, nu știu cum să vă spun, preocupările mele sunt mereu absolut intelectuale și de mare angajament. Cine are plăceri vinovate la fel de intelectuale, să le dea încoace, că poate îmi diversific și eu gama de supape de stres.

Insist că scrie „carte de colorat pentru adulți” pe ea, deci e ok.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *