De ce sunt unele femei singure la 30+ ani

Cred că dacă există vreun domeniu în care se specializează zoso (în afară de blogging), acela e femeia la 30 de ani. Articol după articol despre femei la 30 de ani, sau în jur de, singure și fără speranță de relație, corporatiste care-și fac unghiile și gagici care sunt lipsite de inteligență și au nevoie de el, care să le spună care e problema lor.

Și vorbesc serios. Articol. După articol. După articol. După articol. După… ați prins ideea. Bine, la un moment dat a sugerat (poate?) că nu vorbește de toate tipele de/după 30 (sau poate doar semnala că alții au zis că nu se aplică ce zice el).

În fine, știu multe femei, unele singure, altele mai puțin singure, unele măritate, altele departe de așa ceva și multe în zona vârstei fatidice decretate de expertul în ofilirea feminină – parcă prin Gormenghast era un popor în care femeile erau deosebit de frumoase în tinerețe, după care se ofileau mai brusc chiar și decât în articolele lui, dar poate mă înșel; și oricum, divaghez.

Prima tipă care-mi sare în minte e una simpatică, care acum e trecută de 40, dar pe care eu am cunoscut-o demult, când încă avea prefix cu 3. Era singură, lucra în draci și avea o pisică frumoasă foc pe care o iubea enorm. De urâtă nu era urâtă, dar nici de slabă nu era slabă, iar de gătit n-am văzut-o niciodată să gătească. „Aha,” ar putea zice cineva la prima vedere, „și disperată cu munca, și cu animal iubit mai mult decât bărbatul, și cu kilograme în plus – păi cine s-o vrea?! Ai de capu’…”

La un moment dat îi ziceam altcuiva de pisica aia superbă și mă întreabă: „Dar știi de unde o are, nu?” Habar n-aveam, că nu stau să întreb oamenii de unde au animalele de casă. „E a fostului ei iubit, care a murit.”

După care, cât am știut-o eu, încerca să găsească pe cineva. După o vreme ne-am certat și amiciția s-a răcit puternic, așa că nu mai știu nimic nici de ea, nici de pisica aia superbă.

Altă tipă la 30+ pe care o știu e divorțată – ceea ce ne duce în cealaltă zonă a problemelor de relații și măritiș. Practic, cele care nu se căsătoresc pot suferi că nu s-au căsătorit, iar cele care se căsătoresc pot suferi că s-au căsătorit. Nicicum n-ai garanția fericirii. În fine, „nepotrivirea de caracter” atât de des invocată ca motiv de divorț e un fel de termen-umbrelă care poate ascunde multe lucruri, abuzuri verbale, prostii. După ce vezi câteva de-astea și înțelegi cum ajung oamenii să se disprețuiască reciproc, începi să te gândești că parcă e ok să fii în principiu solo, că parcă trăiești mai relaxat și fericit.

Am o altă amică, nu încă la vârsta de 30, care e singură pentru că e singură. Dar cred că are o pasiune mai puternică pentru cărți, formații și seriale decât a avut vreodată pentru bărbați. Nu spun că exclude complet subiectul din discuțiile ei, dar mai devreme sau mai târziu tot la alte teme de discuție ajungi.

Altă prietenă, sub 30, are probleme de sănătate – fix de măritiș îi arde ei când ajunge în spital, sunt sigură.

Nu prea am obiceiul să întreb, pentru că în principiu consider că e foarte indiscret să mă bag în viața cuiva să întreb de soți/soții, amanți/amante. Dar oamenii oferă informații, povestesc atât cât își doresc să povestească și aflu și eu că X s-a culcat prima oară cu un bărbat la 30+ ani, deși nu era nimic în neregulă cu ea decât că nu i se aliniaseră stelele înainte, că Y învârtea mai mulți bărbați pe degete înainte să-l aleagă pe unul, că Z e între relații de ceva vreme, că X’ e cu un bărbat cu care nu crede că o să mai fie prea mult timp. Apoi, bârfele: Y’ umblă cu o grămadă de bărbați, dar relațiile ei se tot destramă pentru că de fapt e mai interesată de femei.

Am și cunoștințe în relații. Căsătorite cu copii, căsătorite fără copii, necăsătorite din varii motive (dar altfel în relații stabile), fără soț, dar cu copii. Dar relațiile sunt ca un fel de loterie. Da, poți să influențezi șansele, dar doar până la un punct. După punctul respectiv, tot la noroc și ghinion ajungi – mai ales că problema nu e să găsești un „bărbat bun” sau o „femeie bună”, ci să găsești pe cineva cu care gradul de suportabilitate reciprocă e foarte mare. E ușor să zici „Dar el/ea ce-are?” cât timp nu trebuie să stai zi de zi cu omul ăla și să-i vezi fiecare gest repetat de o mie de ori, să-i auzi fiecare părere mai constantă repetată de o sută de ori. E simpatic să o ții de mână o dată sau de două ori cât o duci de la poartă înspre casă că îi e frică de câine – după a 30-a oară, mai ești capabil să fii la fel de binevoitor sau începi să te iriți? E drăguț să-l auzi că s-a jucat pe calculator câte 2-3 ore în șir sau mai mult, dar după ce vezi că face parte din distracțiile lui constante, e ok sau devine iritant?

Mie mi se pare că dacă dai doar de oameni care ar fi perfecți dar au mici defecte care îți mănâncă nervii, mai bine lasă, că mai sunt și alte lucruri de făcut în viață. Bine, mi-e ușor să vorbesc acum – la ceva timp după ce am luat decizia asta am cunoscut pe cineva cu mici defecte care nu îmi mănâncă nervii. Dar mă gândesc că e o lume destul de singuratică, în care ar fi perfect dacă totul ar merge cum trebuie, când trebuie, și dacă a avea n calități ți-ar garanta și o viață bună, și o relație așijderea – doar că nu e totul perfect și nu merge strună, n-ai garanții și nici siguranțe. Ceea ce face totul să fie mai dificil de prevăzut și de controlat, dar și mai interesant, decât în generalizările unora.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *