Hiromi Kawakami – Vreme ciudată la Tokio [recenzie]

Una dintre problemele pe care o au cărțile românești traduse din japoneză e că deseori sună scorțos. N-o să uit ce plictisitor părea Botchan de Natsume Soseki în română, față de una dintre variantele în engleză. (și japoneza mea, din păcate, nu e la un nivel suficient de avansat ca să încerc și a treia variantă a aceleiași cărți)

Vreme ciudată la Tokio e însă o traducere care curge (traducătoarea e Diana-Elena Tihan, în cazul în care e cineva curios), așa că nu m-a deranjat să citesc 200 de pagini care sunt în mare parte despre aproape nimic.

Pentru că nu se prea întâmplă mare lucru. E vorba despre Tsukiko Omachi, o femeie la vreo 37-38 de ani, care se întâlnește întâmplător cu fostul ei profesor de japoneză din liceu într-un restaurant și se trezește că au cam aceleași gusturi culinare și un stil de viață oarecum asemănător. Se tot întâlnesc, mai mult sau mai puțin întâmplător, ca două persoane singuratice care încep să se apropie încet.

Partea interesantă e că deși tema e tristă (singurătate, chestii de-astea), atmosfera e aproape veselă. Cartea e scrisă simplu, fără pretenții și are un aer aparte, ușor zăpăcit, uneori de realism magic, alteori de cotidian cu note culinare exotice pentru cei care n-au comandat niciodată într-un restaurant „ton cu boabe de soia fermentate, rădăcini prăjite de lotus și ceapă chinezească sărată” (nici eu n-am comandat așa ceva și da, și mie-mi sună dubios). În anumite cazuri, ajunge aproape de absurd.

Cu alte cuvinte, Hiromi Kawakami a contribuit puțin la destrămarea ideii mele că literatura japoneză contemporană e un fel de formă de auto-tortură la care mă supun uneori din pur masochism.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *