Mad Max și Furia șoselelor care nu există

Cumva, cumva, m-am lăsat târâtă afară din dumincă și dusă la cinema ca să mă uit la Mad Max: Fury Road, deși am o obiecție morală împotriva unor elemente din film, care țin mai mult de estetică decât de altceva: nu prea mă distrează nici deșerturile, nici umanoizii degenerați care au nevoie de zece tone de machiaj.

Spre deosebire de vampirii din Twilight, aceștia sunt alți umanoizi degenerați care poartă tone de machiaj și au nevoie de sânge pentru a supraviețui

După ce am făcut efortul deosebit de a mă uita la un film în care deșertul a cucerit totul și toate râurile s-au evaporat și probabil că au plecat în spațiu pentru că e sugerat că nici mările nu mai există, am auzit că filmul ăsta era de fapt un manifest feminist. Ceea ce nu e.

Ca să nu fi făcut degeaba efortul de a înțelege de ce e plin de nori pe cerul deșertului, dar nu mai există apă pe planetă, o să vă povestesc cum am văzut eu filmul. Eu zic că n-are nicio legătură cu feminismul, pentru că nu cred că Mad Max: Fury Road are destulă profunzime ca să fie o alegorie evidentă. Ca să înțelegeți: filmul e atât de bine planificat încât deși i-au zis Mad Max, nu e despre Mad Max. Și deși i-au zis Fury Road, toată acțiunea se petrece după cele 20 de secunde în care lumea conduce pe drum, că în rest o taie prin deșert, off-road, fără șosele pe nicăieri. Dacă era o alegorie feministă, Mad Max începea cu patriarhia, uita de ea și discuta despre furculițe tot restul filmului.

Mad Max începe cu un fost polițist care are tot felul de halucinații și care e răpit de băieții îmbibați în farduri ca să fie folosit pe post de donator de sânge. Încearcă să evadeze, dar degeaba: e târât într-un fel de colivie, i se pune o mască pe față și după asta povestea lui trece pe locul secundar – ceea ce e destul de trist, că astea sunt doar primele 5 minute din film și deja Max și-a jucat tot repertoriul.

Pe urmă începe povestea efectivă, din care reiese așa: un tip barosan, cam pe ducă de felul lui, capătă super-puteri când se îmbracă într-un costum de plastic care-l face să arate ca un barbar semi-nud. Brusc, începe să se și poarte ca un barbar semi-nud, pentru că haina (sau plasticul) îl face pe om, așa că poate să se agite și să urle, deși e pe moarte fără costum.

Barbarii semi-nud sunt la modă anul ăsta.

Gagiul ăsta reușește să domnească peste niște handicapați (de-ăia de le lipsesc brațe, picioare și alte bucăți de corp), cărora le aruncă în cap cu niște apă din când în când. Handicapații trăiesc din inerție, că mâncare nu par să aibă, și nici apă suficientă.

Barbarul semi-nud are și o armată de machiați bolnavi, care-l slujesc, câteva lăptărese (niște gagici grase al căror singur scop e să facă „lapte de mamă”) și vreo câteva soții. În rest, mai are și o Furiosa, care e o gagică pe care a răpit-o de mică, căreia i-a omorât direct sau indirect mama, care a încercat să fugă de el și căreia îi acordă acum o încredere profundă.

O Furiosă.

Probabil că tipa s-a vopsit pe cap ca să-i dea de înțeles că e de partea lui, că se machiază, pentru că nu doar plasticul îl face pe om, ci și vopseaua. Ce nu s-a prins el e că machiații lui sunt dați cu alb, deci e clar că Furiosa e trădătoare, că ea se dă cu negru.

Pentru că haremul barbarului semi-nud s-a săturat să fie haremul boșorogului nud, nevestele fug mâncând pământul – cu ajutoul Furiosei, evident. Se lasă cu o urmărire cu mașini care continuă tot filmul. Mad Max ajunge și el cărat în luptă, în rolul de donator de sânge legat de capota mașinii. Reușește cumva să se dezlege de capotă și intră într-o furtună de nisip și flăcări agățat de mașină, scapă cu viață, se bate cu toți și conduce TIR-ul căruia i se spune în acest film „car de război”, sau ceva de genul. Din când în când, Mad Max mai are câte o halucinație, dar nu e foarte vorbăreț cu restul personajelor și uită relativ rapid să mai vorbească și în sinea lui așa că n-are nicio poveste concretă. E mai preocupat să se bată.

Furiosa are o poveste, dar după cum am văzut deja, povestea n-are logică. Le duce pe neveste (în număr redus) pe tărâmurile ei natale, care s-au deșertificat și ele și tot ce a mai rămas acolo sunt câteva bătrânele care sunt foarte amabile cu noii veniți, poate pentru că trăiesc în deșert, n-au la dispoziție apă și cred că nici cu mâncarea n-o duc prea bine. Nu prea pot să fie urâcioase în condițiile date, așa că pozează în înțelepte binevoitoare.

Una peste alta, estetică ok, dacă-ți plac chestiile de genul, acțiunea e excelentă, nici nu te prinzi pe moment că povestea are mai multe goluri decât o lună de cașcaval, bagă ceva replici care ar trebui să ofere o profunzime de poleială (nevestele urlă: „Cine a ucis lumea?!” – nu știu, filmule, ai uitat să precizezi, poate o fi picat un asteroid făcut din dinozauri care au absorbit toată apa).

Partea bună e că apare în film un walkman, că mp3-urile nu mai există după apocalipsă:

E un walkman cu o singură casetă, dar măcar e o casetă decentă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *