Snobisme de săraci

Există snobi și snobi. Am avut ocazia să cunosc bogătani la viața mea – de-ăia antipatici, cum vezi prin filme, care fac tot felul de măgării pentru că nu le zice nimeni că sunt măgari. Bo$$i de bo$$i, care strâmbau din nas la mașini de rând că nu sunt scumpe, discutau despre grădinițe odraslelor de parcă ar fi fost Harvard și nu făceau shopping decât atunci când dădeau de Gucci.

Și da, sunt antipatici. Dar nici săracii nu se lasă mai prejos. Ei sunt anti-snobi, sunt snobii sărăciei, tot ce e mai scump e nașpa, tot ce fac ei în simplitatea lor e bun. Strâmbă din nas când văd mașini scumpe (eventual le și zgârie), se mândesc că ei sunt pentru „omul de jos”, nunți cu muzică populară, sufletul neamului sau sufletul liber etc. Să te pună mama naibii să le spui că un hotel de 4 stele e mai fain ca un cort pe plajă, că imediat primești palme. Și cine nu e de acord cu ei, e un frustrat! E un snob! E un cocălar, un bogătan, un țâfnos, unul cu nasul pe sus, de bani gata, se crede el mare și tare.

Snobii săraci nu sunt ca snobii bogați: cei bogați se mulțumesc să se uite de sus la toată lumea; cei săraci își fac și tot felul de scenarii despre cât de proști sunt cei mai sus ca ei pe scara socială.

Ca să înțelegeți la ce mă refer. La un moment dat a venit unul la mine:

„Am vorbit cu portarul, și mi-a zis că x și y.”

„Care portar?” am întrebat eu, absentă.

„Care portar?!” s-a rățoit ăla. „Cum care portar?!” Și dă-i și explică-mi cum la nasul meu n-ajungi nici cu trei pârghii, că sunt așa de doamnă că nici nu observ oamenii mici din jurul meu, oamenii de rând, cei cu meserii mai puțin intelectuale, că îi consider servitori și nici nu-i mai percep. Că mi se deschide ușa și cred că e cu deschidere automată, că mă uit la un om obosit într-o cușculie și nici măcar n-am bunul simț să remarc că există. M-a scos omul de prințesa prințeselor, trufașa trufașelor și l-am lăsat să tot vorbească, că nu mă doare nimic să-l las pe unul să-și bată gura degeaba zece minute.

La final, i-am zis: „Auzi, dar tu știi că lucrează trei portari aici, nu? Cu care dintre ei ai vorbit?”

Normal că el nu-l văzuse decât pe unul, dar ce contează, tot domnița domnițelor am rămas.

Snobii ăștia mici cred că țin cu oamenii de rând și cu viața simplă. De fapt țin cu dinții de ele. Dacă îndrăznești să sugerezi că poate că oamenii amărâți și-ar putea face viața mai bună, sau că o chestie destul de mizerabilă e proastă și ar putea fi înlocuită cu alta, îți sar în cap. Cum îndrăznești tu să distrugi simplitatea vieții? Lucrurile nu trebuie să se îmbunătățească, oamenii trebuie să rămână în mizerie. Dacă ceva e de un kitsch teribil, măcar e kitsch-ul nostru.

E ușor să recunoști snobul sărac, pentru că îți bagă în față preferințele lui și dacă-l contrazici sau aude că cineva l-a contrazis, se suie pe cea mai înaltă clădire din preajmă și începe să strige: „SUNT MAI BUN CA FRUSTRATUL DE TINE, CĂ EU APRECIEZ PĂTURA DE JOS A SOCIETĂȚII, FRAIERE, ȘI FAC PARTE DIN EA!”

Aici își imaginează snobii săraci că stau și ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *