Ce spun șosetele despre mine?
Într-o bună zi am scos hainele de la spălat și am constatat că îmi dispăruseră două șosete. Între noi fie vorba, cred că șosetele au mecanism de auto-distrugere din născare, la un moment dat li se transformă componența chimică și fac fix ca tubul ăla de carton de la hârtia igienică Zewa, se dizolvă în apă și dispar pe conductă.
Dar revin: îmi dispăruseră două șosete din două perechi diferite, ambele în carouri de același tip, dar de culori diferite. Nu le luasem de prea multă vreme, așa că le-am cam șuierat între dinți, după care am dat din umeri și am decis să nu le arunc, ci să le port împreună, ca pe o pereche în sine. Așa se face că acum în anumite zile am șosete șui, una crem și una albă, în carouri asemănătoare. Au ajuns să-mi placă mai mult ca înainte.
Pe urmă, mai am o pereche de șosete care ies în evidență, pe care mi le-a luat cineva când eram în liceu. Sunt lungi până la jumătatea coapsei, în dungi-curcubeu, cu degete separate. Nu sunt deloc confortabile și arată de parcă aș fi înnebunit, dar le-am păstrat cu sfințenie: în facultate uitam uneori să pun haine la spălat, dacă ajungeam să văd doar perechea asta de șosete în dulap și trebuia s-o port în ziua respectivă, nu uitam deloc să încarc mașina în clipa în care mă întorceam acasă.
Acum am aflat că dacă porți șosete colorate ești rebel și ai succes. Tot articolul se bazează pe faptul că îți trebuie ceva curaj și creativitate să porți șosetele astea la modul cel mai sincer – și că te simți mai imprevizibil cu ele. Iar succesul e atins când ai curaj și te avânți în necunoscut, când ai ceva-ul ăla care te face să alergi căte provocări, nu să fugi de ele.
Am râs una bună. Măcar aiuriții care scriu la ziarele lor sunt ceva mai simpatici decât cei care aiurează în ziarele noastre.