Cultură, subcultură și incultură II: percepții și recenzii

Notă: Voiam să scriu un articol mai lung despre cultură, felul în care e percepută, cultura tradițională și presupunerile noastre legate de ea… dar atât de tare m-am lungit încât am preferat să despart articolul într-o serie mai ușor de citit.

————————

Mai demult mergeam la teatru, mai volens, mai nolens, dintr-un efort de culturalizare depus de o anumită parte din familie. Teatrul român din Sf. Gheorghe, cel puțin în acea vreme, era o apă și-un pământ de suprarealism dubios, plin de tot felul de melodii ciudate și piese atât de simbolico-metaforice încât nu mai aveau poveste. Cea mai memorabilă piesă se termina apoteotic cu câțiva bărbați goi pușcă într-o cadă, stropiți cu furtunul. Alta avea o femeie care stătea pe o masă și, de sub fustele ei lungi, cineva arunca cu păpuși.

De ce exista acest curent în teatrul sântgheorghean? Nu știu. Mi-a tăiat o mare parte din chef față de arta dramatică deși, e drept, aproape orice piesă din afara curentului dubioso-suprarealist mi s-a părut apoi cu mult peste așteptări. Chiar și când am fost la „Lecția” lui Eugen Ionescu, am rămas impresionată de cât de multă logică avea și ce frumos și normal se desfășurau evenimentele – asta ca să intrați puțin în context.

Așa. În timpul unui festival de teatru a ajuns și prin Sf. Gheorghe o piesă americană. Un american, un britanic și o gagică ajungeau să aibă o relație în trei – nu un triunghi amoros cu înșelări, ci o triadă în care toți trei locuiau împreună. Piesa m-a încântat enorm: exagerările de caracter ale celor trei, accentele duse până la extrem, gesturile făcute cu un fel de je m’en fous. Din punctul meu de vedere, a fost o parodie excelentă, un fel de sitcom aiurit care nu se lua deloc în serios și care spunea ceva despre așteptările noastre în ce privește divertismentul.

La final m-am trezit că eram una dintre puținele persoane din sală care aplaudau entuziast. Afară am aflat și de ce: pentru că piesa nu era o parodie la adresa societății. Nu era nici aiurită și nici nu se baza pe așteptările noastre legate de divertisment. O, nu. Era o piesă serioasă. Citez dintr-un articol de la noi, care probabil că s-a inspirat din ce a mai scris autorul în general, sau din ce a zis în vreun interviu (sursa):

Unbuckled (Descheiat la catarama), piesa teoreticianului cultural Bryan Reynolds, este o comedie traumatica psihosexuala din Los Angeles despre amor, dorinta sexuala &prejudecati sociale referitoare la sex si sexualitate, infuzata de controversata „teorie transversala“ a lui Reynolds – care explica masinariile organizationale pe care societatea le creeaza pentru a-i face pe oameni constienti de mijloacele ideologice si materiale prin care se dezvolta subiectivitatile lor, ceea ce are ca rezultat incurajarea experientelor in afara parametrilor stabilimentelor de orice tip.

Paragraful explicativ continuă, dar dincolo de această primă propoziție am adormit, așa că n-am mai dat copy-paste.

Acuma, adevărul e că din punctul de vedere al tramei psihosexuale care îi face pe oameni conștienți de felul în care se dezvoltă subiectivitățile lor, eu eram absolut complet pe lângă cu interpretarea. N-am înțeles piesa deloc, absolut zero, nada, am fost pe șângă. Dar mai e o bucată din adevăr: spre deosebire de restul sălii, eu chiar m-am distrat. Poate că parodia era involuntară, dar era sigur mai interesantă decât piesa la care se uitau ceilalți.

Școala noastră românească de critică și teorie literară e puțin rămasă în urmă – cu vreo sută de ani, așa. Cu alte cuvinte, conform celor învățate în liceu, eu n-am priceput care era ideea, așa că ghinion și la revedere. Însă acum vreo jumătate de secol a venit un individ numit Roland Barthes să zică ceva de genul, „Păi, opera există și autorul poate că știe ce a vrut cu ea, dar asta nu înseamnă că i-a ieșit fix ce-și imagina el. Nu, dacă poți să stai cu textul în față și să demonstrezi altceva legat de el, atunci interpretarea ta e la fel de valabilă ca a autorului.” (parafrazez, desigur) A avut un succes nebun cu ideea asta și acum critica se face în funcție de text, nu în funcție de ce voia autorul să spună prin text.

Am auzit multă lume zicând, „Dar autorul scrie fix ce vrea el, deci interpretarea lui e mereu valabilă.” Discuția aici e ceva mai lungă și poate o să scriu un articol mai lung altă dată, dar pe scurt: în primul rând, autorul știe foarte bine ce pune pe hârtie și inventează ce vrea el, dar tot ceea ce scrie trece prin diverse filtre: cel al zonei și perioadei în care locuiește, al părerilor lui personale, al credințelor, al imaginii lui despre lume. Dacă el crede sincer că asiaticii sunt blonzi la naștere, de exemplu, asiaticii lui vor fi blonzi la naștere. În al doilea rând, autorul poate să nu se priceapă să transmită ce are el chef. La fel cum unii fac bancuri foarte proaste și cred sincer că ele sunt bune, unii scriitori își imaginează că au scris o chestie care îți rupe sufletul, dar le-a ieșit o comedie spumoasă.

Cam asta e. Din perspectiva actuală, percepțiile și criticile sunt valabile, atâta timp cât se bazează concret pe ce ai în față – și cât timp nu bați câmpii prea tare.

Efectele ar fi mai multe, dar trei mi se par mai relevante:

  1. Eu și tu am putea avea două păreri foarte diferite despre o carte sau alta, în funcție de ce ne sare în ochi.
  2. O schimbare de perspectivă te poate face să apreciezi/urăști o carte (știu oameni care s-au plâns că n-au mai putut vedea la fel Cronicile din Narnia după ce au înțeles că e vorba de o alegorie creștină; iar eu am început să-l apreciez mult pe Thomas Hardy după ce profa de literatură victoriană l-a descris ca fiind „mid-evil” și medieval ca stil – a încetat să mă irite, a început să-l citesc cu umor negru)
  3. Încercarea de a impune o singură interpretare înseamnă să încerci de fapt să omori cartea (sau piesa de teatru sau ce o fi). Pentru că vrei s-o bați în cuie și să o subțiezi și să o faci mai superficială până când nu-i mai permiți să aibă destulă substanță încât să poată fi interpretată altfel – și știu artiști care încearcă cu disperare să facă lucrul ăsta, după care plâng că lumea zice că au produs o prostie.

Din cauza asta caut recenzii și după ce am citit o carte bună – sunt curioasă să aflu ce au văzut alții la ea, ce le-a sărit în ochi, cum au interpretat-o. Din fix aceeași cauză nu prea caut recenzii în zona românească de net: cărțile sunt „superbe”, „excepționale”, „frumoase” și o mie de alte cuvinte care nu spun mare lucru și care nu sunt urmate de lămuriri: de ce e cartea superbă? Că e genială. Și e genială pentru că e profundă. Iar în profunzimi e sublimă, în mod excepțional. Sau explică ce s-a întâmplat, pas cu pas, dar nu-mi zic mare lucru: a venit X, a făcut m, Y a făcut n, Z a făcut o, iar conflictul s-a rezolvat în modurile p, q, r și π.

Or, o recenzie ar trebui să reflecte o percepție – de preferință, una bazată direct pe ce e în carte (sau film, sau piesă de teatru); la modul ideal, s-ar baza pe o cultură mai largă, dar hai că nu vreau să cer atât de mult.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *