Vorbeam cu o prietenă și nu știu cum a venit vorba, dar a început să povestească despre niște pățănii pe care le-a avut. Ideea e cam așa: s-a întâlnit cu un tip, care nu e om rău de felul lui, și care a început să-i povestească despre viața lui în multe detalii. Ea nu-l știa foarte tare, dar se vedea clar că el avea nevoie să-i spună cuiva ce are pe suflet, așa că a stat cu el și l-a consolat și i-a zis că nu-i dracul chiar așa de negru etc. Chestii de-astea, de persoană politicoasă, cu un dram de empatie.

Azi așa, mâine așa, tipul a început să-i și scrie despre trăirile lui și să-i facă tot felul de propuneri și să bată apropouri că ei doi ar fi perfecți împreună, moment în care ea a spus nu, că nu e cazul, că nu sunt de fapt compatibili, că el n-o interesează din punctul ăsta de vedere. Mda, și-a găsit: el a insistat că ba da, că el face și drege, că ea e crudă și rea, că-l respinge degeaba. Ba o făcea în toate felurile, ba se arunca la picioarele ei…

„Poftim?” zic. „Stai, că și eu am pățit la fel cu unul. Bine, la mine e mai complicat, că inițial eram într-o relație și și-a dat arama pe față la un moment dat, după care luni de zile m-am chinuit să-l conving că ne-am despărțit și doi ani de zile m-a tot contactat.”

Așa, deci, pot să preiau povestea aproape de unde a lăsat-o ea: scrisori și scrisorele, mesaje pe messenger, sunat la telefon insistent. Eu i-am dat papucii, el mi-a zis că într-o relație trebuie să fie amândoi de acord să se despartă, el nu e de acord, deci noi am rămas împreună. Îmi scria că a avut nu știu ce înțelegeri și revelații despre iubire, că se străduie să se transforme. Mă implora în genunchi, mă asigura că și-a învățat lecția, că totul va fi bine. Nu sunt o persoană rea (sau nu eram atunci) și i-am dat vreo șansă sau două pentru că vorbea foarte sincer.

Am văzut repede că era un ciclu interminabil: mă adora exagerat de mult, apoi mă făcea în toate felurile pentru muzica pe care o ascultam, cărțile pe care le citeam, deciziile pe care le luam, modul în care vedeam lumea. Spunea că ar da totul pentru mine: îmi oferea casă, îmi oferea persoana lui, orice, numai să fiu cu el. Avea din nou și din nou revelații despre dragoste și despre cum trebuie să iubești fără să aștepți nimic în schimb. Apoi, din nou, lamentări, durere, acuzații. Am încercat să-i zic adio politicos, apoi ferm, apoi dur. Am încercat să fiu blândă, am ajuns diprețuitoare. Indiferent dacă îl trimiteam în legea lui sau îl insultam, se târa înapoi la picioarele mele.

el: vezi ma toanto cum strici tu chiar totul
el: imi vine sa plang si sa te bat

Îmi scria fie că-i răspundeam sau nu. Venea în fața blocului și stătea pe bancă. Încerca să mă determine să mă întâlnesc cu el pentru tot felul de motive și insista pe faptul că e imposibil să aibă loc vreo despărțire definitivă între noi.

el: in noaptea asta nu prea pot dormii
el: sunt plin de tine
el: si nu ma pot deconecta
el: si tot scriu prostii
el: si imi cer iertare fara sens
el: Doamne de abea astept sa ne intalnim in viata viitoare
el: pt ca sa fii sigura ca ne vom intalni

„Cum ai scăpat de el?” m-a întrebat prietena mea.

„I-am zis că m-am mutat la Cluj și am plecat din oraș. Bine, oricum voiam să mă mut.” Când n-am mai fost ușor de găsit, când mi-a trimis mesaje că e în Cluj și să ne întâlnim și nu i-am zis unde sunt, a lăsat-o din ce în ce mai moale.

Îi trimit prietenei unele dintre scrierile incredibile ale tipului meu care nu se dădea dus, îmi spune și ea de tipul ei care nu se dădea dus, tot în scris. Moment în care apare prin zonă o altă fată, căreia-i zic că discutăm de stalkeri care nu se dau duși din fața apartamentului și vor să te întâlnească în vieți viitoare, că pe asta au ratat-o. Face ochii mari și zice că cel care a stalkuit-o pe ea era mic copil prin comparație.

Pentru că da, se pare că și ea a avut un tip care nu se dădea dus. Îi trimitea mail-uri, o suna, ținea câte un monolog lung și voia s-o facă cea mai fericită femeie din lume – pe de altă parte, lamentări, acuzații că ea e crudă în general cu bărbații etc.

Mi-aș face griji că dezvălui chestii din intimitatea cuiva, dar încep să văd că nu sunt deloc intime, ci un comportament absolut obișnuit la toți trei. Mai dau de niște conversații mai vechi de prin arhiva mail-ului, cu altă pățită: milă de partea ei, el atașat, promisiuni cu marea și sarea, insistență, acuzații din partea lui. Fiecare stalker avea particularitățile lui (fie că e vorba de revelații mistice despre iubire și viață sau de chestii mult mai umane gen Venus în blănuri, chinuitoarea de bărbați), dar per ansamblu aceleași cicluri de iubire/ură și insistență în toate fazele.

Partea proastă e că indivizii de genul ăsta par normali sau inofensivi la început. Eventual simți un pic milă, că i-a lovit viața. Le dai un deget de ajutor, că deh. Încet, însă, decid că ești perfectă (doar că nu vrei să te comporți cum trebuie) și că ei ar face enorm de multe pentru tine, ceea ce înseamnă că ar trebui să le cedezi, că sunt partenerii ideal – efectiv nu înțeleg cum anume poți să dai cu piciorul unei ocazii cum sunt ei. Așa că insistă și insistă și insistă.

Și cum scapi? Greu, mai ales dacă-ți știu adresa și programul. Am auzit de un caz când o tipă s-a dus la poliție să facă plângere împotriva omului (e un articol din Codul Penal care discută despre hărțuire, articolul 208), el a aflat, s-a dus după ea la poliție, a convins-o să renunțe că nu e nevoie, după care a invitat-o la cafea ca să discute despre ce o doare (și s-a mirat că a fost refuzat). În cazul meu, „m-am mutat la [oraș din altă parte a țării]” a funcționat. Am auzit cazuri în care refuzul complet de a răspunde la telefoane și mesaje timp de câteva săptămâni la rând a dat până la urmă rezultate (și e ceva să nu răspunzi când sună de câteva ori pe zi și-ți scrie și-ți scrie).

Cam asta-i. Cine mai știe, să mai zică.