Roxana-Mălina Chirilă

Artă, viață, viață, artă

Amanda Palmer e o cântăreață pe care n-o apreciez în mod deosebit. De fapt, de obicei n-o apreciez deloc pentru că n-o ascult. Acum vreo două zile am intrat pe Youtube-ul ei să-mi amintesc ce cânta și între timp am uitat iar. Însă în ciuda faptului că rezonez cu ea foarte puțin din punct de vedere muzical, uneori mă uit să văd ce mai scrie pe blog și o admir un pic pentru că are forță, are zvâc și n-are pudoare.

 

Acum vreo opt luni a rămas însărcinată și acum a anunțat întreaga lume că primește scrisori de la oameni îngrijorați că n-o să mai cânte la fel de bine, că noile ei melodii nu sunt la fel de interesante ca cele vechi și că dacă își pierde toată creativitatea când face un copil!?!?!

Unii au comentat pe marginea articolului că nimeni nu îndrăznește să pună sub semnul întrebării cariera unui bărbat când face un copil sau când i se întâmplă ceva în viața personală. Ceea ce nu e chiar adevărat, pentru că eu mă gândesc că de când lui Neil Gaiman îi e bine și s-a căsătorit cu Amanda Palmer, tipul nu prea mai scrie pe blog chestii interesante. Cred că faptul că are o viață personală mai activă și că s-a băgat și pe Twitter și Tumblr îi taie din cheful de a mai posta. Ceea ce e ok, până la urmă, că și artiștii sunt oameni care vor să trăiască, nu sunt făbricuțe de chestii care ne plac.

Oricum, înapoi la Amanda, cu sarcina ei și copilul care i-ar putea mânca creativitatea!!!! Scria pe blog că într-adevăr e terifiată că și-ar putea distruge cariera și muzica cu un copil. Speră că nașterea și creșterea copilului o să-i dea o perspectivă nouă și interesantă asupra vieții, dar nu poate băga mâna în foc că așa o să și fie. Din câte o văd eu, are prea mult zvâc ca s-o oprească din drum simplul fapt că are un copil, dar o înțeleg: e sentimentul că nu poți avea totul și nu poți controla ce ai. Poate că pierzi ceva important și extraordinar alegând o cale care promite să fie importantă și extraordinară – dar care e mai importantă și extraordinară?…

Cineva îmi sugera acum ceva timp să nu mai citesc atât de mult, ci să scriu mai mult, eu fiind scriitoare. Doar că, sincer? Uite care-i chestia:

  • dimineața pot raționa fără probleme, dar cu imaginația stau ceva mai prost
  • după-amiaza și seara pot spera să scriu
  • nu suport întreruperile în timpul scrisului
  • la muncă sunt disponibilă până pe la 4-5, în caz de
  • munca mea presupune o doză măricică de creativitate (mai ales în anumite momente)
  • după o zi de chinuială la tradus replicile de luptă ale unor personaje, nu prea mai am energie pentru altceva creativ
  • nu locuiesc singură și inevitabil asta înseamnă că interacționăm când suntem amândoi acasă

Undeva, între dimineți în care nu prea pot face nimic, mijlocul zilei ocupat de muncă, serile în care sunt în compania altcuiva, necesitatea de a mă relaxa, am atins un grad destul de ridicat de fericire și un grad destul de scăzut de scris de literatură. Teoretic pot să mă apuc să lucrez oricând la povești, practic nu se adună. Îmi fuge timpul printre degete ca apa. Și nu din cauza cititului – citesc dimineața, cât încă nu funcționez bine, și seara, când alternativa e să stau o oră cu ochii în tavan și să încerc să adorm. (sunt o persoană nocturnă, e suficient orice fel de entuziasm minor ca să mă trezesc complet pe timp de noapte, în ciuda faptului că în ultimul an m-am culcat cică pe la 11 și teoretic ar fi trebuit să-mi formez un obicei.)

Până la urmă, am decis că cea mai bună variantă e să pun piciorul în prag față de mine însămi și să propun o nouă împărțire a timpului – undeva prin săptămână, să ajung să am o după-amiază/seară rezervată pentru scris solo. Am scris destul ca să știu cât de infimă e perioada asta de câteva ore, dar e infinit mai bună decât nimic, iar dintr-un început mic poate reușesc să dezvolt ceva mai solid.

Eh, viața continuă, cu noi și noi combinații de echilibru între ce se poate face și ce vrei să faci. Dintre lucrurile recente care mă motivează să găsesc timp de creat: un articol care-i conține pe Patrick Rothfuss și Terry Pratchett și care-mi amintește către ce aspir. Amanda Palmer, care are genul de deschidere americană aproape dureros de francă. Și faptul că Neil Gaiman zice ceva de un Humble Bundle super-mișto care o să vină în curând (dacă e vorba de cărți și de sepembrie, probabil că o să intre săptămâna viitoare, miercuri, dar nu sunt sigură). Faptul că sar de pe un picior pe altul pentru că știu că vine ceva bun mi-amintește cât de _bună _poată fi viața și cât de fain e să creezi.

Zău acum, sar dintr-o parte în alta de entuziasm. O fi pentru că The Name of the Wind e fix ce trebuie, sau pentru că în sfârșit o să vină toamna și nu mă mai bate soarele în cap. Sau poate pentru că reușesc cumva să învârt lucrurile ca să iasă bine. Nu știu, dar presimt lucruri bune în toamna asta.

 


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |