Cea mai dificilă parte a unui proiect

Mai demult discutam cu taică-miu care, la fel ca majoritatea persoanelor din România, știe ceva engleză, despre ce fac la muncă și cu ce mă mai ocup. Și la un moment dat mi-a zis:

„Cred că cel mai greu lucru e să-ți dai seama exact ce voia să spună autorul acolo.”

Nu neg, am stat să caut expresii vagi și ciudate prin Urban Dictionary, care e dicționarul informal de argou. Și mi s-a întâmplat să mă frig și să caut cai verzi pe pereți pentru că n-am înțeles care era contextul în care era folosită expresia. Până la urmă s-a rezolvat.

Altfel, am citit netul în disperare ca să aflu ce draci de năvoade se folosesc în Deltă, cum funcționează nuș ce chestii din neurologia de ieri și de azi și cum funcționează competițiile sportive. Multe ore au fost pierdute așa.

„Nu ăsta-i cel mai greu lucru,” i-am răspuns. „Ci să știi și cum să traduci în contextul respectiv.”

1. Școala.

Cred că am făcut toți traduceri la orele de limbi străine în școală. Acolo într-adevăr ideea e să traduci cât mai exact, pentru că scopul profesorului e să te învețe o limbă. Traducerea respectivă e irelevantă în sine, nu are niciun uz în afara sălii de clasă.

E un instrument educativ ideal – elevul se chinuie să-și dea seama exact ce se întâmplă în paragraful respectiv, profesorul se prinde exact ce înțelege elevul. E o demonstrație negru pe alb a capacității învățăcelului de a înțelege și folosi limba. El trebuie să redea cât mai exact și cât mai clar.

Și tocmai de asta am traduceri pentru care n-aș lua 10 la școală. În principiu, sunt cele mai bune traduceri pe care le-am făcut.

2. În afara școlii

Există un moment în care trebuie să lași în urmă ce ai făcut în școală – ceea ce e valabil în mai multe profesii, nu doar în a mea.

Școala gândești în termeni de corect/incorect, exact/inexact. În momentul în care începi să lucrezi la proiecte reale, termenii sunt potrivit/nepotrivit, bun/rău. Ca traducător, poți să vii cu o traducere foarte corectă și exactă, dar care să fie complet nepotrivită în context. Ca programator, poți să creezi o soluție care să funcționeze, dar pentru care să te înjure toată lumea (mai ales colegii).

Când muncești, ai un client, pe de o parte – și un public, pe de altă parte. Sunt termenii în care gândesc eu, pentru că asta e situația în care mă aflu eu. Alții pot gândi în termeni de angajator/clienți, de colaborator/clienți, ce-o fi.

Însă, pentru acest artiol, voi defini clientul ca fiind cel care-ți cere să-i faci o lucrare, care îți spune mai mult sau mai puțin clar ce vrea și care, până la urmă, îți dă banii. Publicul va fi definit ca masa de oameni care va profita de pe urma a ceea ce faci tu, pe care și tu, și clientul vreți să-l satisfaceți.

Dacă ești traducător la o editură, editura e clientul tău – cititorii sunt publicul. Dacă ești programator, compania e clientul tău, cei care vor folosi softul sunt publicul. Dacă lucrezi în marketing, compania care-ți cere o reclamă e clientul și cei care vor vedea reclama sunt publicul. Din nou, vorbesc de acest articol, știu că termenii sunt improprii în alt context.

3. Clientul și cerințele lui

Tu trebuie să urmezi instrucțiunile clientului și politica lui. Trebuie să te adaptezi la cerințele lui. Asta înseamnă, în cazul meu, că dacă lucrez pentru o primărie, o să trebuiască să folosesc termenii scorțoși ai traducerilor oficiale. Dacă lucrez pentru un autor care vrea o carte științifică, va trebui să folosesc termenii lui de specialitate. Dacă lucrez pentru o companie internațională, trebuie să am grijă să păstrez tonul inițial – și să mă asigur că nimic din ce zic ei în original nu are o interpretare șocantă și anti-socială în traducere.

(Există o poveste care spune că o firmă de mâncare de bebeluși a intrat pe o piață nouă – și s-au mirat că mâncarea lor de bebeluși era evitată în draci de toată lumea, deși produsul arăta foarte bine, era în regulă și bebelușul de pe ambalaj era vesel și zâmbitor. Până la urmă le-a zis cineva că în țara respectivă pe ambalaj se punea întotdeauna doar conținutul, deci ei sugerau că fac mâncare din bebeluși.)

Clientul are întotdeauna cel mai mare cuvânt de zis. Uneori îi spui dacă ceva nu merge sau arată ciudat – și atunci poți veni cu o propunere proprie despre îmbunătățire. Clientul vrea o casă într-un anumit fel, arhitectul propune o variantă care arată mai bine sau are o suprafață utilă mai mare. Clientul vrea interfața softului să arate nu știu cum, compania de IT vine și zice, „Dar poate așa ar fi mai ușor pentru utilizator?” Clientul vine și-mi propune o carte în care soarele răsare de la vest, îi scriu o notiță în care-l întreb dacă e sigur.

Uneori, dacă ce ți se cere nu e pe direcția ta sau nu ți se pare ok, refuzi. Alteori taci și faci și nu te bagi. Depinde. Mi s-a întâmplat să trimit potențiali clienți către altcineva pentru că mă potriveam ca nuca-n perete ca editor pentru cărțile lor.

4. Publicul și necesitățile lui

Publicul nu are cerințe, el are necesități. Chiar dacă ești într-o situație în care clientul și publicul sunt una și aceeași persoană – să zicem că ești cizmar și cineva îți cere o pereche de cizme de iarnă – trebuie să fii atent nu doar la cerințele explicite, ci și la nevoile implicite. Clientul vrea o pereche de cizme cu ținte „uite atât” de înalte – și îmblănite! Publicul are nevoie de o pereche de cizme confortabile, călduroase, rezistente și care arată bine.

Dacă traduci o carte de beletristică fără pretenții literare nu știu de care, trebuie să fie ușor de citit de public, să sune bine, să fie ușor de răsfoit și de iubit. Dacă traduci articole despre un joc, trebuie să ai grijă să sune bine și pentru fanii de 13 ani, și pentru cei de 30. Știi că puștii ar chicoti la înjurături, dar și că mamele lor s-ar scandaliza, așa că încerci să eviți exprimarea buruienoasă.

Uneori pentru public fac adaptări și transformări. Dacă clientul vrea să fie deschis, prietenos, direct și să facă glume (și asta e ideea de bază), s-ar putea să traduc jocurile de cuvinte cu alte jocuri de cuvinte, care să funcționeze în context, ca să nu fiu nevoită să bag explicații despre subtilitățile limbii engleze, de care nu-i pasă publicului. S-ar putea să fac o frază alambicată să devină două fraze mai puțin alambicate. Și aici profesorii din școală mi-ar da note mici, poate, dar în context clientul e mulțumit și publicul e bucuros.

Asta mi se pare partea mai dificilă: să te prinzi care e publicul pentru care lucrezi și să faci ceva care să fie și bun calitativ, și cum vrea clientul, și cum are nevoie publicul. Nu ai doar o variantă „corectă”, ci poți găsi mai multe – și o cauți pe cea potrivită în context până o găsești.

5. Ca idee.

Știu destui care lucrează cât să fie bine pentru client – sau „școlărește”, cât să nu poți zice că nu și-au făcut treaba și să-i dai în șuturi afară. Sunt la toate nivelurile. Traduceri scorțoase (și indubitabil corecte) pentru publicul larg. Mai discutăm de softurile din domeniul public? Am auzit de un individ care lucra în construcții și care trimitea la avizat planuri corecte școlărește, dar care nu primeau avizele pentru că nu încerca să rezolve problemele reale ale clientului. Edituri a căror directivă e să facă economie la hârtie, așa că redactorii sunt puși să scoată aliniate de unde pot, ca să fie cartea mai scurtă (pe bune, chiar ieri am auzit).

Totul e să treci de „școlărește” și să ajungi la „bine” și la „făcut cu cap”. Să nu mai ai mentalitatea celui care așteaptă o notă și-și face griji să nu greșească pentru că o să ia un calificativ prost, ci să ai mentalitatea cuiva care încearcă să îi ofere publicului ceva bun, care să prindă, care să placă.

Nu vreau să mă dau mare sau să sugerez că sunt perfectă, că am și eu momentele mele în care feștelesc ceva, în care uit să răspund la un mail, în care încurc borcanele sau nu-mi iese treaba. E vorba de atitudine, însă: de cea pe care consider că e normal să o am eu, să o aibă cei cu care lucrez, să o aibă cei care, la rândul lor, îmi oferă mie servicii. Face parte din profesionalismul ăla pe care-l deplânge Dorin din când în când chiar pe blogul lui – și pe care-l deplâng alții mai puțin public.

Bine, ar fi și cealaltă parte: cum să ceri profesionalism și ce să oferi în schimbul lui. Dar asta e altă discuție…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *