Cum am ajuns să lucrez în traduceri de jocuri

Acum mai bine de un an m-a contactat cineva de la o firmă mare de traduceri, cu un text care spunea cam așa ceva (dar mai profesionist): „Salut, am văzut că ești traducătoare, am văzut că te joci pe calculator – nu vrei să traduci jocuri pentru noi?” Evident că răspunsul a fost „Ba da.” Altfel nu scriam articolul de azi.

Am semnat câteva hârtii preliminare (un acord de confidențialitate, termeni și condiții, hârțogăraie), după care am aflat mai multe despre ofertă. Nu jucasem jocul, eram pafaristă, când i-am dat drumul eram n00b complet. Îmi scăpau finețurile, nu mă prindeam la ce sunt bune diverse convenții între jucători.

Voiau pe cineva cu experiență în joc, care să înțeleagă chichițe și să nu o dea prea tare în bălării, iar testul de traducere reflecta asta. Avea o bucată dintr-o poveste cu personaje din joc, avea un mic articol despre strategii – și avea și câteva stringuri, adică chestii de-alea pline de variabile, care fac parte din codul efectiv al jocului. Inutil de zis, nu eram tocmai candidatul ideal.

Însă postul mi se părea genial, mai ales că era vorba de o colaborare pe termen lung (stabilitate!), lucruri noi de făcut și de învățat (provocare!), jocuri (chestii mișto!) și o firmă străină (bani!).

„Apropo, ai folosit vreodată softuri de traducere?” m-a întrebat recrutoarea.

„Nu?…” am zis. Întrebarea mă lovise ca un pumn în stomac. După care am adăugat, dintr-o suflare: „Nu, dar în general prind repede orice program de care am nevoie.”

Dar eram conștientă că tot „nu” era răspunsul și că CV-ul meu cam lăsa de dorit. Și că probabil că aveau n opțiuni, poate oameni mai în temă, jucători vechi, traducători cu experiență. Nu știam câți oameni vor, câte opțiuni au și cine sunt ceilalți.

Așa că am făcut următoarele:

  1. Am jucat. Am jucat în engleză, să văd cum e. Am jucat în română, să văd cum e.
  2. Am mers pe site-ul lor, în engleză. Am mers pe site-ul lor, în română.
  3. Am căutat fiecare termen care părea specific pentru joc pe ambele site-uri, am găsit articole care corespundeau din stânga în dreapta și am luat nume de obiecte, vrăji și tot ce mai era de acolo.
  4. M-am documentat cu privire la strategii, chiar dacă n-am înțeles sensul lor decât mult mai târziu.
  5. Mi-am ros unghiile în zona de cod, dar n-a fost nu știu ce problemă să traduc stringuri.
  6. Am încercat să traduc și exact, și relativ fluent.
  7. Am pus comentarii în testul de traducere, ca să explic de ce am făcut anumite alegeri.

Nu am nimerit totul ca la carte. Sunt lucruri pe care acum, cu experiență în spate, le-aș traduce altfel. Dar nu e un test rău. E un test care voia să transmită anumite lucruri:

  • știu limba-sursă și limba-țintă ca pe propriul buzunar
  • pot traduce cursiv și fluent și pot adapta unde e cazul
  • nu mă apuc să reinventez roata, ci încerc să mă mulez pe ceea ce există deja – și deci voi fi ușor de integrat în echipă
  • sunt atentă la detalii
  • pot să mă dedic unui proiect și sunt gata să investesc în el

A urmat un interviu pe Skype, în care am discutat și de joc, și de traduceri, și de experiență mai veche. La ceva timp după, am primit un mail în care mi se spunea că sunt în ceva dezavantaj față de alții, care au jucat mult mai mult ca mine respectivul joc și au mai mulți ani în traduceri, dar, pe scurt, bun venit în echipă. (mai luaseră încă doi traducători, deci era o mini-echipă)

După chestia asta, ni s-au dat pe mână resurse, programe, tot tacâmul. Ni s-a explicat în mare ce să facem, am fost împinși în direcția corectă când ceva nu era fix cum ar fi trebuit – și, încetul cu încetul, am ajuns fix ce-și doreau. Sau, cel puțin, asta-mi imaginez când primesc feedback pozitiv de la ei.

Mă gândeam acum la toată chestia asta din mai multe perspective.

În primul rând, interviuri și teste. Când eram prin școală, revistele de gagici (gen Cosmopolitan) tot povesteau ce să faci și ce să nu faci în timpul unui interviu. De exemplu, să nu înjuri și să nu vii cu cumpărăturile de la piață după tine. Ceea ce sună mai degrabă a listă de perle decât a sfaturi reale. Dar nu cred că interviurile de angajare de la Cosmo sunt foarte dificile, sau că ei sunt foarte selectivi (cred că cu fraza asta m-am asigurat că nu o să lucrez niciodată pentru ei :D).

În al doilea rând, atitudinea firmei. Au căutat persoane cu un anumit profil, ne-au pus la dispoziție lucrurile de care aveam nevoie și apoi feedback, feedback, feedback, până când n-a mai fost nevoie.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *