A trecut ceva vreme

Stăteam și mă gândeam zilele astea la niște articole peste care le scriu bloggerii profesioniști din când în când, în care justifică advertorialele cu tot felul de explicații despre investiții financiare și de timp. Dar sincer? Mi se pare că lucrurile stau mai simplu. Dacă ești amator, n-ai cum să aloci aceleași resurse ca un profesionist. Dacă muncești mult, nu mai investești în hobby. Dacă vrei să te relaxezi, ajungi să preferi o plimbare, o discuție cu un prieten sau o carte bună unui hobby care e momentan neatrăgător.

De exemplu, cazul meu: vara și toamna astea am lucrat mai mult ca de obicei și n-am mai postat pe blog. Da, am pierdut cititori, mi-au căzut statisticile, dar e ok. Și dacă aș închide complet coșmelia și m-aș retrage în cotloanele spațiului virtual în care folosesc pseudonime, tot ok ar fi. N-am de gând să o fac, pentru că-mi place să mai scriu câte ceva public, dar nu mi-ar plăcea să deschid la un moment dat browserul și să văd doar o armată de amatori care scriu mai bine, mai rău, mai în doi peri și pe urmă dispar complet. Și de asta, dragii mei, avem advertoriale și reclame.

În altă ordine de idei. Săptămâna trecută mi-am luat și vacanță și am plecat pe câteva zile la Roma, unde am constatat că roaming-ul se tot întrerupe și WiFi-ul e o tehnologie lentă, păzită sub o mie de parole. Pizza lor e excelentă, lasagna e bună, pastele carbonara sunt ciudat de proaste (sau m-a răsfățat restaurantul Gott din Brașov). O mare parte din Roma antică a fost dezmembrată de romanii antici, iar alte părți au fost dezmembrate de Papi, care aveau nevoie de materiale de construcție și care și-au pus numele peste tot, inclusiv pe arcuri de triumf. Sunt străzi care trec peste și printre ruine, palate construite din materiale luate din Colosseum, clădiri care imită vechiul și clădiri antice care au fost refolosite creștinește. E un oraș care se canibalizează și care încearcă să crească pe orice cale posibilă, lăsând câte ceva din ce e vechi și înghesuind noul lângă. Probabil că într-o mie de ani, Roma va fi și mai pestriță decât acum.

O altă chestie pe care am remarcat-o e că, în toate culturile, copiii curioși și mamele exasperate sunt la fel. Eram în muzeul Vaticanului, prin zona de antichități, când am a apărut o familie de japonezi, cu doi copii mici (sau poate era doar unul și vorbea o grămadă, se mai întâmplă).

„Aia ce-i?” întreba el la fiecare obiect, aproape lipindu-se de geam.

„E un obiect în care se pune apă sau așa ceva,” i-a răspuns mama.

„Aia ce-i?”

„E un obiect în care se pune apă.”

„Aia ce-i?”

„E un obiect în care se pune apă.”

La un moment dat, băiatul se apropie de un fel de lighean mare de metal, crăpat, rupt și prost etichetat ca fiind o fibulă (fibula era pe raftul de deasupra). Mama japoneză se lasă jos să se uite mai bine și silabisește inscripția:

„Fi… bu… ra…” Stă o clipă, încearcă să-și dea seama ce-i aia, după care renunță. „Ăsta e un obiect în care se pune apă.”

Până să-mi amintesc cum aș putea zice semi-inteligibil, „Fibula e aia, e un obiect pentru haine,” dispăruseră deja în altă încăpere, probabil ca să vadă și alte obiecte în care se pune apă.

Acesta nu este un vas în care se pune apă.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *