N-avem prea mulți scriitori faini

Cineva îmi spunea zilele astea că e de mirare că n-avem mai mulți scriitori tineri, care să scrie romane mișto, povești mișto, cărți pe care ai vrea să le citești.

„De unde să avem?” am întrebat. Și i-am povestit ce o să vă povestesc și vouă.

Eu am învățat să citesc înainte să merg la școală – aveam cărți cu animale, benzi desenate cu Asterix și Obelix, cărți bazate pe filme Disney, cu tot felul de desene care-mi plăceau. Când am ajuns la școală, însă, am auzit de „expresii frumoase” și am început să analizez „pasteluri” și tot felul de poezii care nu-mi spuneau nimic. Poveștile erau despre anotimpuri îmbrăcate în tot felul de fructe, flori și ce-o fi, despre tata cel tractorist și fetița care era să dea foc la casă.

Asterix, spre deosebire de textele din Abecedar, făcea tot felul de glume și se bătea cu romanii. În primul volum, de exemplu, druidul face o poțiune de le cresc romanilor părul și barba de nu-i adevărat – iar Asterix face toate bancurile posibile despre despicatul firului în patru, luatul în răspăr și toate expresiile legate de păr pe care mi le puteam imagina la vremea respectivă.

Nu mai țin minte ce texte mai făceam la ora de română în primară, eu acasă citeam Cireșarii. În gimnaziu, la școală făceam Baltagul, eu citeam Shogun. Făceam Domul Trandafir, eu citeam Dumas. Am început să înțeleg că există două tipuri de cărți: cele care se fac la școală și cele faine.

Atât de tare credeam eu în diviziunea asta a literaturii încât la un moment dat, după ce am primit lista de lecturi obligatorii și recomandate de la profa de română din gimnaziu, m-am dus la ea în pauză să o întreb ce cărți ar merita citite. S-a uitat la mine de sus până jos:

„V-am dat deja bibliografia.”

„Da…” am zis eu. „Dar ce cărți mi-ați recomanda dumneavoastră? Adică, ce cărți v-au plăcut?”

Pentru că s-a scuzat rapid, am dedus că ori, în mod complet ciudat, chiar îi plăcea Neamul Șoimăreștilor – fiind de Sadoveanu, un mare scriitor, nu mă îndoiam că folosea tot felul de metafore, comparații și se întindea sforăitor pe descrieri de nenumărate pagini – ori nu avea voie, profesoară fiind, să ne recomande altceva decât lista respectivă. Un fel de cod al muncii, ca să zicem așa.

Drept urmare, la un moment dat voiam să mă fac scriitoare „pentru copii”, pentru că evident că Dumas, Chiriță, Goscinny și Uderzo, C.S. Lewis și toți cei care scriseseră vreodată aventuri, fantezie sau chestii mișto scriau pentru copii. Adulții erau ocupați cu metafore și comparații.

În liceu, îmi imaginam literatura importantă ca o interminabilă figură de stil, ca pe o descriere continuă, un șuvoi de cuvinte aranjate după toate regulile învățate în clasele primare și apoi în gimnaziu. Mă așteptam ca fiecare roman de referință să fie plin de referințe, de descrieri cum auzisem că practicau realiștii, care-ți descriau fiecare detaliu al fiecărei camere ca să poți să înțelegi în mod profund Ideea Măreață a scriitorului care Gândește Profund. Mai târziu, când aveam să deschid Orbitor – Aripa stângă, aveam să găsesc exact ce-mi imaginam eu că e literatura mare:

Picioarele le țineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile, dându-mi un amestec pervers, subliminal, de plăcere și suferință. Îmi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantomei lustrei, fața subțire ca o lamă și ochii cu cearcăne violete sub ei.

Dintr-o nebunie de moment, m-am apucat după liceu să citesc Crimă și pedeapsă. Îmi imaginam că un rus nu putea scrie decât ca un român la pătrat, cu exponențial mai multe metafore, comparații, figuri de stil și matraprazlâcuri stilistice de toate felurile, un fel de masturbare intelectuală ermetică, descriptivă, chinuită.

Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că de fapt Crimă și pedeapsă n-are figuri de stil. Sau dacă are, sunt prea puține. E o carte în care e plin de monologuri care se-ntind pe nu știu câte pagini, dar e vorba despre un tip care-i vai de steaua lui, omoară pe cineva pentru bani și apoi trăiește un chin îndelungat, în care poliția e pe urmele lui și conștiința îl chinuie încontinuu. Dar stilistic, e citibilă.

Deja citeam relativ mult în engleză – am început să citesc și mai mult și să descopăr că literatura considerată de referință la alții e mult mai accesibilă și mai faină decât credeam eu prin școală.

Am început să-mi iau modele înalte. Nu voiam să scriu mai bine decât colegii de clasă, decât colegii de școală sau autorii contemporani din România. Am început să vreau să pot să scriu ca Susanna Clarke, ca Terry Pratchett, ca Marquez, ca John Fowles. Am început să le studiez lor stilul, să imit idei care-mi plăceau la alții. Am văzut ce merită să încerc, ce nu-mi iese, ce e bun și ce nu-i bun.

Ce am învățat în școală m-a făcut să cred că scriitorii mari scriu extrovertit: ascund mesaje în metafore și comparații, sunt de lăudat și aplaudat, urmează anumite scheme pentru că așa se face, folosesc figuri de stil pentru că așa e elevant. Ce am descoperit după școală a fost că există un scris introvertit: scrii chestii pe care ți-ar plăcea să le citești – și cauți noi metode prin care să exprimi acel ceva cât mai clar, cât mai bine, cât mai expresiv.

Nu avem de unde să scoatem acum o grămadă de tinere talente în ale scrisului pentru că literatura română nu e extrem de vastă și valoroasă de felul ei (sigur, avem câțiva autori buni, dar puțini, comparativ cu ce au englezii, francezii, nemții, japonezii, chinezii șamd.), pentru că traducerile sunt cum sunt și școala nu ajută nici ea prea mult – ba chiar încurcă.

Sunt câțiva care scriu acum și o fac binișor. Dracula’s Kitchen de Vlad B. Popa are un stil chiar fluent și plăcut (și Povestiri de sub papuc, de același autor, e bine construită stilistic). Sergiu Someșan (Vampirul de pe strada sforii, URSSA etc.) e un autor cu tot felul de idei crețe – dar crețe în sensul cel mai bun. Sunt o babă comunistă, de Dan Lungu, iar o carte scrisă într-un stil chiar fluent, chiar dacă e a mia oară când se discută despre comunism.

Însă nu prea au de unde să apară brusc o grămadă de scriitori buni. Trebuie și ei ori să învețe meserie de undeva, ori să reinventeze roata. Iar noi suntem într-o oarecare criză culturală, în care am avut parte de indivizi crescuți în comunism, care n-au știut/putut/vrut să facă mai mult și care n-a prea lăsat loc de altceva, n-a creat un teren propice pentru o dezvoltare ulterioară.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *