Cartea de la ora 5

S-a făcut multă vâlvă zilele astea pentru că Dan C. Mihăilescu, care a făcut emisiunea Omul care aduce cartea, își reia emisiunea despre cărți în online. Eu recunosc că nu țin minte să mă fi uitat vreodată la emisiunea lui de la TV, dar pe net e mai simplu să urmărești ceva de genul.

Hai să ne uităm la ea:

Ei, mi-am luat libertatea de a-i ordona expunerea de trei minute (fără partea lui Cărtărescu) pe categorii de afirmații.

Afirmații despre măreția lui Cărtărescu:

  • „Mircea Cărtărescu, cel mai mare arhitect de visuri din literatura noastră, un meșter extraordinar al halucinațiilor, al delirului verbal”

Comparații între Cărtărescu și alți oameni de cultură:

  • este un autor care stă perfect între Eminescu de o parte și Mircea Eliade de cealaltă parte, stă între Avatarii faraonului Tla, Cezara, Ta Twam Asi și Strada Mântuleasa a lui Eliade de cealaltă parte
  • „el fiind un poet pur romantic, face ce făcea Novalis când spunea „Cobor în mine și descopăr lumea”.”
  • „face un personaj demn de Mario Vargas Llosa sau de Marquez”
  • „Cărtărescu face ce a făcut și Dumnezeu când și-a dat seama că lumea e prea mare.”

Afirmații concrete despre carte:

  • „un roman din care nu poți să-ți dai seama ce înseamnă un scaun de dentist.” (poate voia să zică „un roman din care poți să-ți dai seama ce înseamnă un scaun de dentist”? Mai ales că insistă cu scaunul)
  • Scaunul stomatologic, în copilărie, devine un fel de rug pe care iau foc toate amintirile și așteptările adolescentului.” – E ceva cu scaunul ăsta.

Afirmații despre carte pe care nu știu cum să le iau:

  • „fie că face din Nicolae Vaschide, expertul nostru în somn și vise, face un personaj demn de Mario Vargas Llosa sau de Marquez” – apare în carte personajul Nicolae Vaschide? Am găsit pe internet că există un om cu un astfel de nume, asta după ce eram pe cale să trec „Numele personajului principal e Nicolae Vaschide” la „elemente concrete”, dar am decis să caut numele pe Google și acum nu mai sunt sigură.
  • „un București prin care se iese în timp, sunt tot felul de fante, de fisuri” – Vorbim de realism magic? E un fel de roman fantasy în care se plimbă lumea în timp prin București? Dă Vaschide nas în nas cu boierii de pe vremea fanarioților? Ar fi fascinant, dar cumva mă îndoiesc. Sau poate…
  • se face dragoste numai levitând. E o levitație erotică, în care cei doi se acuplează la un metru de cearșafuri.” – Aș zice că sună în continuare a realism magic, dar nu bag mâna în foc că nu e o metaforă a lui Dan C. Mihăilescu. Mi-e imposibil să-mi dau seama dacă e aportul lui sau chiar scrie așa ceva în carte.
  • Scaunul stomatologic, în copilărie, devine un fel de rug pe care iau foc toate amintirile și așteptările adolescentului.” – Vorbim de o bucată de carte care i-a plăcut în mod deosebit lui Mihăilescu? E într-adevăr scaunul stomatologic o parte importantă din Solenoid?

Nume mari din viața reală:

  • Mircea Eliade
  • Eminescu
  • Novalis
  • Mario Vargas Llosa
  • Jung
  • Nicolae Vaschide
  • un psiholog al cărui nume nu l-am înțeles

Nume din carte:

  • Nicolae Vaschide???… Poate.

Poate ziceți că sunt rea și că insist cu încăpățânare să nu pricep despre ce e vorba în Solenoid, deși se explică negru pe alb. Poate spuneți că îmi place să arunc cu noroi în cultura românească și de-aia mă iau de expunerea lui Mihăilescu, care e de fapt foarte în regulă, foarte explicită, foarte bună.

Eu zic că sunt sinceră și că pe cuvântul meu de onoare că am auzit tot felul de comparații, dar foarte puține lucruri concrete despre volum și că nu sunt aproape cu nimic mai lămurită acum în privința Solenoidului decât eram înainte să ascult expunerea lui Mihăilescu. Vă spun, sincer, că nu văd un motiv pentru care emisiunea lui despre carte m-ar interesa, pentru că nu-mi zice mai nimic, nu mă ajută, nu mă lămurește.

Așa că am transcris toată expunerea din Cartea de la ora 5, mai puțin numele pe care n-am reușit să-l înțeleg, ca să ne fie mai ușor să discutăm pe text. Nu pe textul lui Cărtărescu, ci pe textul lui Mihăilescu.

Acum 19 ani, în vara lui ’97, când mi-am scos pentru prima dată bâlbâiala pe sticlă, am debutat cu volumul întâi din Orbitorul lui Mircea Cărtărescu, cel mai mare arhitect de visuri din literatura noastră, un meșter extraordinar al halucinațiilor, al delirului verbal, un om care, de această dată – și vreau să debutez acum la Cartea de la ora 5 – cu acest Solenoid, care este cel mai tare roman apărut la noi în 2015.

Este o carte-estuar, cartea autorului de la 60 de ani, în care practic se adună toate aluviunile din biografia lui, din bibliografia lui, este un autor care stă perfect între Eminescu de o parte și Mircea Eliade de cealaltă parte, stă între Avatarii faraonului Tla, Cezara, Ta Twam Asi și Strada Mântuleasa a lui Eliade de cealaltă parte, Cărtărescu fiind, pentru mine, un om care știe perfect să camufleze magicul în profan. Face din toată biografia lui un centru magic, el fiind un poet pur romantic, face ce făcea Novalis când spunea „Cobor în mine și descopăr lumea”. Înăuntrul lui, fie că merge în muzeul institutului medico-legal, fie că face din Nicolae Vaschide, expertul nostru în somn și vise, face un personaj demn de Mario Vargas Llosa sau de Marquez, fie că vine într-un București prin care se iese în timp, sunt tot felul de fante, de fisuri, fie că el coboară la modul psihanalitic în el, fie că vine prin Jung, prin ???, toate aceste fapte fac un roman de o forță explozivă în care nu știi niciodată exact care este palierul de lectură. Poți să-l iei realist, poți să-l iei suprarealist.

De pildă erosul: se face dragoste numai levitând. E o levitație erotică, în care cei doi se acuplează la un metru de cearșafuri. Poți să mergi pe arhetipuri, poți să mergi pe ce a însemnat durerea, durerea fizică, durerea sufletească, relația cu părinții – părinții care ies rău.

Vă spun, este un roman din care nu poți să-ți dai seama ce înseamnă un scaun de dentist. Scaunul stomatologic, în copilărie, devine un fel de rug pe care iau foc toate amintirile și așteptările adolescentului. Sunt sigur că vor găsi în această carte și amatorii de Orbitor un extract de Orbitor – practic aici, Cărtărescu face ce a făcut și Dumnezeu când și-a dat seama că lumea e prea mare. Deci, Orbitorul era mult prea mare și atunci ariciul i-a zis lui Dumnezeu, „Doamne, strânge un pic Pământul” și așa l-a strâns și au apărut munții și văile. Solenoid este exact Orbitor în mic și este cea mai frumoasă arhitectură, onirică, zic eu, din literatura noastră.

La revedere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *