Roxana-Mălina Chirilă

Depresie: abordări

Un lucru pe care nu cred că l-am pomenit prea des pe aici e că am fost depresivă câțiva ani de zile, de prin anul 2 de facultate și până cam când am terminat masteratul – sau mai mult de atât, dar ce a fost mai rău a fost mai mult în primii 2-3 ani.

În general se face confuzia între depresie și deprimare, pentru că amândouă presupun o persoană posomorâtă. Diferența e că deprimarea trece relativ repede și că apare dintr-o supărare clară, iar depresia trece greu, apare fie de la sine (a căzut pe tine măgăreața biologică și ai o dereglare care te face depresiv), fie din cauza unui lucru care-ți dă viața tare peste cap.

Primul lucru pe care l-am remarcat la depresie a fost faptul că nu mă mai puteam bucura de aproape nimic. Nu că nu aș fi vrut să mă bucur, dar parcă mi-o luase pe câmpii capacitatea de a mă bucura. Era ca în vise, când visez că mi-e sete, am gâtlejul uscat, visez că mă duc și mă arunc într-un lac și înghit toată apa din lume, dar gâtul mi-e tot uscat și setea nu se astâmpără. La fel: la depresie făceam lucruri de care știam că-mi plac și le făceam, în mare, degeaba.

După o vreme am început să simt din nou bucurie, într-o oarecare măsură. Dar pentru că lipsa bucuriei nu era singurul simptom, eh, mai aveam niște chinuială de chinuit.

Mă afecta fizic. Îmi simțeam corpul greoi, mușchii înțepeniți. Uneori mă lua tremuratul.

Mă afecta psihic. Aveam concentrarea făcută ferfeniță, orice obstacol era de zece ori mai greu decât ar fi fost în mod normal.

Cred că se înțelege de la sine, dat fiind faptul că vorbesc de depresie, că mă apucau și tristețea și disperarea din aproape nimic. În fiecare zi mă simțeam de parcă ar fi murit cineva (la propriu; m-am simțit la fel când am fost la înmormântarea bunicului în 2012 cum mă simțisem cu ani înainte în facultate, fără un motiv la fel de concret).

Ah, aveam și atacuri de panică. Alea sunt mai în regulă, că durează 10-20 de minute în care simți că se prăbușește lumea cu tine, ai la adrenalină în vene de parcă ai fi fugărit de o haită de lupi, ești terifiat de ți se ridică părul în cap – și pe urmă trec. E ok.

De multă vreme voiam să scriu despre depresie, dar ori dau de un depresiv, ori se întâmplă ceva și amân articolul, ca să nu creadă nimeni că scriu despre el/ea personal. În sfârșit, e o săptămână în care n-am dat de nimeni cu depresie, pot să povestesc liniștită.

1. Ce poți să faci cu tine?

Depresia e o problemă care e deopotrivă reală și în capul depresivului. Din păcate, cei din jur nu par să priceapă cum stau lucrurile.

Partea reală e că ai într-adevăr probleme de concentrare și că ești într-adevăr trist și nefericit o mare parte din timp. Ceea ce, evident, îți afectează productivitatea și comportamentul. N-ai ce să faci, se întâmplă cât se poate de obiectiv.

Partea care e „doar în capul depresivului” e alta: ca oameni, suntem obișnuiți să punem preț pe ce simțim ca indicator despre realitate. „Am un feeling că”, „am senzația că”, „mi se pare că”, „urmează-ți inima”. Mai mult decât atât, dacă pui trei oameni diferiți în același context, e posibil să vadă opțiuni diferite de a acționa – știu doi frați care n-au terminat liceul; unul a învățat programare de capul lui și acum lucrează la ceva firmă măricică, celălalt făcea muncă necalificată pe undeva.

Ei bine, depresivul nu se mai poate baza nici pe senzații, nici pe ce-i spune inima. În plus, pentru că vede lumea distorsionat, poate să nici nu vadă oportunitățile pe care le-ar vedea altfel.

Lucrul pe care-l poți face, când ai depresie, e să cauți oportunități și să te întrebi nu dacă tu ești capabil să profiți de ele (de obicei senzația e că nu), ci dacă X, colegul tău un pic mai tăntălău ca tine, ar fi capabil să profite de ele. Dacă X poate, înseamnă că și tu ai șanse să poți.

Apoi, e bine să-ți găsești ceva util de făcut. Nu pentru că te-ar ajuta în vreun fel cu depresia, în ciuda a ce cred cei din jur, ci pentru că te ajută pe termen lung. Dacă ai o diplomă/niște cunoștințe/un CV e mult mai simplu să faci ceva cu viața ta decât dacă nu le ai. Nu trebuie să fii genial, nu trebuie să faci enorm de multe lucruri, doar să le faci constant, pentru că se adună.

E bine să nu iei decizii pripite. Pentru că ai imaginea lumii distorsionată, e bine să nu faci nimic drastic – să nu renunți la facultate/loc de muncă pentru că brusc ți se pare că poți trăi toată viața fără ele și că sunt inutile. Să nu-ți distrugi posesiunile, chiar dacă ți se par inutile. Nu de alta, dar s-ar putea să regreți după.

2. Ce le spui celor din jur?

Evident, ține de tine ce vrei să împărtășești și cu cine. Nu e necesar să le spui noilor cunoscuți că ai o depresie, dacă nu vrei. Sau, invers, dacă ai chef poți să le zici. Însă cu apropiații e un pic mai delicată problema, mai ales când nu prea înțeleg ce e cu depresia asta.

E bine să abordezi subiectul când ești într-o pasă bună. Pentru că atunci poți să răspunzi logic la întrebări, să dai detalii și să discuți rațional. Dacă primul lucru pe care-l vede persoana e un atac de panică, n-o să fie prea plăcut pentru nimeni.

Alege câteva idei/materiale care simți că ți se potrivesc. Nu e necesar să explici toată istoria depresiei și toate simptomele posibile – doar cele care te privesc pe tine. Eu n-am treabă cu depresia bazată pe dereglări biologice, de exemplu. Așa că e bine să selectezi punctele cheie și ori să le explici tu, ori să-i dai articole și link-uri către ce te doare.

Explică simptomele tale și seriozitatea lor. Uneori ce pare mai grav… nu e. De exemplu, dacă mă bag sub trei pături și zac cu fața la perete, nu e așa grav, chit că am o mină de zici că mor mâine.

Explică de ce ai nevoie și ce ai vrea să facă. Să zicem că atunci când ai atacuri de panică simți că te sufoci – îi spui persoanei să nu te ia în brațe, că e mai rău. Sau îi spui, dimpotrivă, că o îmbrățișare ajută. În cazul meu, dacă încep să intru în panică și purtam o discuție care avea elemente neplăcute, încep să lupt pe baricade până la ultima suflare, se lasă cu reacții absolut aiurea și cu un atac de panică pe cinste. Soluția e simplă: îi spun celuilalt să tacă, că îmi fuge pământul de sub picioare – se înțelege de la sine că reluăm când e în regulă. Rareori există discuții care chiar nu pot aștepta.

Nu aștepta să se înțeleagă ceva de la sine sau ca celălalt să facă ce-ți dorești „de drag”. Ai deja destule probleme cu depresia, nu ai nevoie de dezamăgiri în plus.

Încearcă să-i ușurezi viața celuilalt. Nu e o bucurie să fii depresiv – dar, din câte mă prind eu, nu e o bucurie nici să fii în preajma unui depresiv (sau a unui om în general bolnav). Celălalt probabil că va începe cu multă bunăvoință și energie, gata să te ajute, iar în timp își va da seama că e mai greu decât a crezut și că nu e ca în filme, nu trece problema cu un pic de ajutor și multă prietenie. Dacă celălalt e un om mișto, o să rămână prin preajma ta, chiar dacă n-o să se simtă mereu excelent. Mai arată-i că-l apreciezi din când în când.

3. Ai un depresiv. Cum procedezi?

În primul rând, nu-i zici să zâmbească. Că de obicei ar vrea s-o facă sincer, dar nu prea poate.

Nu-i zici nici că mor copiii de foame în Africa și el suferă ca prostul. Că știe că suferă aiurea și chiar nu și-a dorit asta. („Nu mai tremura, că e mai frig în Siberia decât în apartamentul tău!” Bun, și la ce-l ajută?)

Nu-i zici că problema e doar în capul lui. Și tumorile pe creier sunt tot doar în capul bolnavilor, ceea ce nu le face mai puțin reale.

Nu-i zici că problema i s-ar rezolva dacă ar avea probleme reale și i-ar muri copiii de foame. În primul rând pentru că poți fi muritor de foame, cu copii care depind de tine, și să-ți bagi capul în cuptor ca să te omori (asta ca să nu mai vorbim de săracii care pot să fie depresivi, doar că la ei se poate trata cu alcool – sau se explică prin faptul că „viața e grea”). Apoi, pentru că depresia nu e o boală pe care o rezolvi prin rațiune.

Îi zici de lucruri interesante/utile de făcut. Nu doar „o să fie bine”, ci „am auzit că X angajează, încearcă acolo”; sau „am găsit un curs de Y, poate te interesează”; sau „e acum un film care”. Pentru că, după cum ziceam mai sus, la depresie te mai și pierzi puțin în lumea ta, nu mai vezi tot ce e în jur. Bine, nici nu-l presezi pe om să și accepte opțiunile, pentru că poate n-are chef de ele.

Nu te aștepta să-i treacă repede. Depresia e deseori inconstantă – azi parcă a mai trecut, mâine revine în forță. N-ai ce face, o accepți.

Îi pui întrebări (dacă ai) și-l asculți. Dacă e un om cu o brumă de raționalitate, o să încearcă să-ți spună care-i situația și de ce are nevoie.

Dacă e nasol, ia în considerare găsirea cuiva care să ofere ajutor specializat. Eu nu aveam chef să-mi scormonească nimeni în cap, mai ales că n-am auzit de cineva care să se priceapă cât eram depresivă. Când am început să aud, deja problema era mult mai mică. Însă, din câte am înțeles de la alții care au fost, chiar i-a ajutat.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |