De când am început să urâm gramatica?
Înainte să-mi fac blogul pe care-l vedeți aici de față, îmi duceam veacul pe site-uri și forumuri în engleză, unde discutam cu oameni din întreaga lume. Unii erau de prin SUA sau UK, alții de prin Scandinavia sau Malaezia sunt de unde or fi fost.
E o diferență enormă între engleza din manuale și cea vorbită și scrisă curent. La fel cum niciun manual de limba română nu are exemple în care cineva „se mozolea” cu altcineva, nici în manualele noastre de engleză nu dai peste tot felul de expresii pe care vorbitorii nativi le înțeleg din zbor, chiar dacă nu le folosesc.
Mai mult decât atât, descoperi că anumite lucruri, deși incorecte conform gramaticii studiate pe la noi prin școală, sunt cât se poate de uzuale și folosite pe la ei, cu diverse efecte stilistice.
Pe vremurile acelea, un Grammar Nazi era un individ care te bătea la cap cu gramtica în toate situațiile. Tu cântai „I Can’t Get No Satisfaction” și el îți zicea că faci o dublă negație și deci Vorbești Greșit. Tu ziceai „I don’t mean anything by it, honest!”, iar nazistul gramtical venea și spunea „honestly, că e adverb!!!” (deși e în atâtea cărți vechi, sincer.)
Varianta în română a nazistului gramatical ar fi omul care vine să te anunțe că „străinezia” nu e un cuvânt. E cel care te declară prost că spui „prieten de-al meu” în loc de „prieten de-ai mei”. Care strâmbă din nas pentru că uite, tocmai am început o propoziție cu „care”, deși asta arată clar că e o propoziție SUBORDONATĂ, și ce fac eu cu o propoziție SUBORDONATĂ într-o frază fără propoziție principală!
Virgula de dinainte de „și” din paragraful de mai sus le-ar fi dedicată, dacă aș cunoaște vreunul care să fie sclifosit în privința limbii române. Dar n-am întâlnit astfel de naziști decât printre românii care voiau să-mi corecteze engleza la fiecare pas, din motive care-mi scapă. (They didn’t get no satisfaction.)
În română, să te pună aghiuță să-i spui cuiva că nu se pune spațiu înainte de virgulă, că deja ești etichetat ca fiind al naibii de dur și că nu vrei să vezi mesajul, ci doar forma. Există o delăsare generală la nivel de formă, ceva de speriat. Când vorbesc cu cineva în engleză, de obicei discută cât mai îngrijit cu putință (dacă nu sunt discuții pe Twitter, dar chiar și atunci…). Punctuație, gramatică, tot ce trebuie – dacă cineva scrie prost engleza, o face de obicei pentru că e limba a doua sau a treia și n-o vorbește prea bine.
Bine, sunt agramați și pe la ei, dar parcă nu sunt omniprezenți. Nu de alta, dar dacă vrei să fii luat în serios, arăți că te iei în serios și înveți să scrii măcar cât de cât corect și îngrijit.
La noi parcă simt o ură împotriva scrierii corecte. Râdem și glumim cu Grapini, dar văd constant oameni care pun cratimele cine știe unde, care pun tone de i-uri sau prea puține, care pun spații înainte de semne de punctuație. Și când le spui că greșesc, deși sunt profesori, parlamentari sau cine știe ce alți oameni de vază, se supără: cum poți să fii atât de superficial încât să privești doar forma, nu fondul?
Eh, eu sunt o persoană care se îmbracă indiferent. Nu știu mare brânză despre modă și doar când am fost la Roma am simțit o oarecare dorință de a învăța să mă îmbrac mai bine (mi-a trecut). Dar știu că hainele spun ceva despre om. Stilul meu e „hainele astea sunt utile și se pretează la cam orice”. Al maică-mii e „sunt artistă și pot face orice trăsnaie să-mi stea bine”.
Aparențele contează când ieși în lume, fie că-ți muți corpul fizic până acolo, fie că începi să tastezi pentru a fi citit de tot internetul. Dacă te îmbraci în pantaloni cu imprimeu leopard și un maiou verde-neon, o să fie mult mai greu să convingi oamenii că ești pro-rector decât dacă ai fi la costum. Idem, dacă scrii ca un agramat, o să fie mult mai greu să convingi oamenii care contează că părerea ta contează.
Cei care fac nazuri că nu sunt bine folosite cratimele și că punctuația e varză nu se leagă aiurea de detalii (de cele mai multe ori), ci spun un lucru care e la mintea cocoșului: aparențele contează, iar scrierea extrem de proastă te face să pari cam prost.
Însă oamenii de toate vârstele, inclusiv cei de 30-40 de ani, trec prin toate chinurile adolescenței: se ia lumea de ei că nu au scris bine ceva! De ce se iau?! De ce nu-i lasă să trăiască și să-și vadă de viața lor?! Ce are toată lumea cu ei?
Mă întreb și eu, care am ajuns printre românii de pe net tardiv, prin 2012: când a început lumea, când am început noi cei din România, să urâm gramatica? Pentru că există clar un curent agramat: oricât de mult mișto am face de „semințele același gust are” sau de „vreau decât un pahar”, parcă nu există și dorința de a îndrepta situația, de a-i scutura puțin pe cei care cred că lor nu li se aplică astfel de reguli minore, pentru că au scris pe fugă, sau au scris doar un comentariu, sau au ceva de zis care lor li se pare foarte important. A fost curentul aici de la început? S-a creat pe parcurs?