Coelho nu scrie literatură

Am avut o discuție destul de interesantă de curând, dar se va pierde în câteva zile în arhivele Facebook-ului, acel loc unde nimic nu e de găsit decât atunci când nu-l cauți.

Discuția a început de la benzi desenate. Acuma, un lucru pe care îl auzi des de la iubitorii de benzi e că mediul în sine e ofertant și că înseamnă mai mult decât Iron Man și Superman. Nu doar că pot exista benzi desenate interesante, profunde și non-supereroice, dar ele chiar există.

Bine, prin asta nu mă refer doar la benzile cu Peanuts (cele cu Snoopy!!!) și alte înșiruiri scurte de imagini cu un șpil la final, gen xkcd, Scandinavia and the World, Piled Higher and Deeper și altele asemenea. Mă refer la genul de povești serioase pe care le citim mai degrabă în romane clasice – dintre cele traduse la noi ar fi „Persepolis” de Marjane Satrapi, care e povestea autobiografică a unei tipe din Iran care a copilărit în vremea în care s-au ridicat fundamentaliștii islamici la putere; sau „Maus” de Art Spiegelman, povestea unui evreu din Germania nazistă, spusă de fiul lui. Le recomand cu căldură pe ambele, sunt cărți care chiar merită.

Maus.
Maus. Evreii sunt reprezentați ca șoreci și nemții ca pisici, dar imaginile nu sunt deloc pe cât de vesele ar suna.

Un lucru pe care-l zicea una dintre celelalte persoane din conversație e că tot citind despre supereroi, nu ajungi la alte genuri, la cărți mai bune, la povești care să merite mai mult. Eu, pentru că citesc și benzi cu supereroi, și benzi realiste, și autori clasici, și prostioare, am zis că orice tip de poveste te poate duce către alte cărți, la o adică.

Dar nu sunt alții care sunt fundături, ca să-l parafrazez, cum e Paulo Coelho pentru cărți în general? Coelho nu te conduce către nimic altceva.

Ceea ce, într-un fel, e adevărat. Cineva cum e Coelho nu îți deschide apetitul pentru literatură, dar nu pentru că scrie prost și nici pentru că scrie superficial (deși textele lui au aceste două calități), ci pentru că Paulo Coelho nu scrie literatură.

Paulo Coelho scrie ceea ce eu numesc eseuri-sub-formă-de-poveste. Există șanse s-o facă inconștient, dar indiferent de intențiile lui, rezultatul e că oamenii nu-l țin minte nici pentru atmosferă (n-are), nici pentru acțiune (nu contează), nici pentru personaje (sunt de paie), ci pentru citatele citabile.

Alchimistul” e teoretic despre un individ care pleacă în lume să caute o comoară, dar nimănui nu-i pasă de asta. Practic se rezumă la câteva idei pe care le știu toți cei care au citit cartea (inclusiv eu): un lucru care s-a întâmplat de două ori se va întâmpla cu siguranță și a treia oară; dacă îți dorești din tot sufletul ceva, universul conspiră la îndeplinirea dorinței tale; trebuie să-ți găsești legenda personală (adică menirea în viață).

Din punctul meu de vedere, dacă vrei să comunici o idee clară, cea mai bună idee e să scrii un eseu, nu o poveste. Un eseu îți permite să explorezi ideea aia până la capăt și să te asiguri că persoanele cu un dram de inteligență vor pricepe ce vrei să spui fără prea mare efort pentru că e o comunicare directă.

Una dintre cele mai interesante farse spirituale ale secolului 20: un britanic a pretins că era călugăr tibetan și și-a scris autobiografia de călugăr budist.
Una dintre cele mai interesante păcăleli spirituale ale secolului 20: un britanic care și-a scris autobiografia de călugăr budist.

Povestea nu e aceeași mâncare de pește. Într-o poveste poți crea un univers, poți crea atmosferă, poți fermeca, poți obține un răspuns emoțional, poți prezenta un punct de vedere, poți explora psihologie, poți face o grămadă de lucruri, dar e mai greu cu transmisul adevărului. Atuul poveștilor nu e adevărul. Pot să fie invenții de la un capăt la celălalt, nu contează.

De exemplu, e evident că lumea excelent construită din „Calea Regilor” de B. Sanderson nu e adevărată faptic, ci o invenție. N-o să susțin că există plante pe lumea asta care cresc sau se retrag în funcție de apariția unor furtuni magice. Chiar dacă e vorba de autobiografii, cum e „Maus”, puterea poveștii nu e că ne spune ce s-a întâmplat (știm deja cum e cu naziștii și evreii), ci cum s-a întâmplat. E o perspectivă, e un punct de vedere, e o dramă personală.

Însă cititorii „Alchimistului” iau de bune idei ca „dacă îți dorești din tot sufletul ceva, universul conspiră la îndeplinirea dorinței tale”. Există oameni care aparțin curentului New Age și care au scris cărți ca „Profețiile de la Celestine” de James Redfield sau „Al treilea ochi” de Lobsang Rampa implicând faptul că dezvăluirile sunt reale. Acțiunea „Profețiilor de la Celestine” e fictivă, o recunoaște și autorul – dar romanul are un „Ghid practic” non-fictiv. „Al treilea ochi” e una dintre marile păcăleli spirituale: e scrisă Cyril Henry Hoskin, un britanic care a pretins că era călugăr tibetan, Lobsang Rampa, care și-a scris „autobiografia” din Tibet. Când i s-a dezvăluit identitatea, a zis că i s-a transferat conștiința într-un corp nou pentru a putea să-și predea învățăturile mai departe. Ceea ce, bineînțeles, implică faptul că fiecare cuvințel despre spiritualitate de acolo ar fi adevărat.

Motivul pentru care oamenii citesc Coelho, Redfield, Rampa și altă literatură New Age nu e neapărat că vor povești – vor filozofie simplă, prezentată accesibil. Și deseori asta poate fi și intenția autorului – Redfield nu cred că are probleme în a recunoaște că așa e. Și nu e singurul. La noi în țară, cei de la MISA au creat o tehnică întreagă plină de pași prin care își manifestă intenția de a crea, își aleg arhetipurile cu care vor să lucreze, în care găsesc o idee-forță și înscriu opera aia de artă în aura planetei, pentru ca oamenii să fie iluminați de ea. După care fâlfâie din perdele, pentru că ăsta e nivelul lor artistic, dar ideea e că ei vor ca arta să transmită un mesaj clar, așa cum ar face-o un eseu. Acela e scopul.

Ca să ne întoarcem la benzi desenate, cărți și literatură. Iron Man, Superman și alți supereroi sunt citiți pentru poveste. Povestea poate fi mai superficială decât altele, dar e ok, ne mai și relaxăm pentru că prea multă seriozitate și profunzime dăunează grav simțului umorului (CC intelectualii din garda veche, care sunt sobri în eternitate). Iar de la o poveste ajungi la alta. De la Iron Man și Superman ajungi la „Watchmen”, de la „Watchmen” ajungi la seria „The Sandman”, de acolo dai de Neil Gaiman care are un blog foarte mișto – și descoperi că e prieten cu Art Spiegelman, care a făcut „Maus”.

maurice-sendak-art-spiegelman-comic-new-yorker-1
O discuție între Sendak și Spiegelman, amândoi creatori de benzi desenate.

De la o poveste ajungi la altă poveste, îți dezvolți gusturile. Dacă prinzi „microbul”, nu te rezumi la un singur tip de benzi, la un singur tip de cărți. Bine, nu înseamnă că ajungi să apreciezi totul (Jack Kerouac nu mi-a spus nimic mie, de exemplu), dar oricum, nu prea există fundături reale. Depinde mai mult de scopul cu care citești, de dorințele tale, de firea ta. Iar dacă te blochezi într-un Coelho chiar dacă e plin de rafturi cu cărți în librăria din zonă, e și vina ta. Chiar dacă nu-ți recomandă nimeni nimic, mai te uiți la o copertă, mai citești un rezumat, mai răsfoiești și până la urmă poți să alegi ceva. Bine, ideal e să ai cu cine vorbi de cărți, măcar ca să ai cui să-i spui cât de mult te-a enervat ce-ai ales.

Oarecum în afara contextului, dar nu mă pot abține să nu povestesc faza asta. Acum câțiva ani eram cu cineva care credea în New Age și mergea la cursuri și seminarii. Eu, ca de obicei, aveam la mine o carte1)Am ajuns să car cărți peste tot când m-am mutat în București și muream de plictiseală în trafic, așteptând la coadă sau așteptând să apară X-ulescu, sau așteptând orice. Viața e o continuă așteptare. – la momentul respectiv era Raport către El Greco, de Nikos Kazantzakis.

„Ce citești?” a întrebat ea. I-am zis și a făcut o figură foarte nedumerită. Ceea ce nu m-a mirat, nu e taman cea mai cunoscută carte a lui Kazantzakis. La momentul respectiv cred că tocmai lansase Humanitas traducerea de la Hristos răstignit din nou, dar Raport către El Greco nu era decât într-o ediție de pe vremea comuniștilor.

„E autobiografia tipului ăla care a scris Zorba Grecul,” am zis eu. „S-a făcut și un film faimos după Zorba, care avea melodia aia grecească tipică pe coloana sonoră…” M-aș fi apucat să i-o și cânt, că toată lumea o știe, problema fiind doar că nu știu eu să cânt.

A scuturat din cap aproape temătoare, de parcă aș fi venit să-i spun că examenul nu se dă doar din capitolele 1-10, ci din tot manualul.

„În viața asta,” mi-a zis ea, „nu le prea am cu teoria. Sunt orientată mai mult spre practică.”

De-asta zic. Coelho e o fundătură a literaturii pentru că atrage alt public – nu un public de literatură, ci un public care se așteaptă să găsească teorie între paginile cărților, fie că e teorie scrisă clar, fie că e mascată printr-o poveste.

References   [ + ]

1. Am ajuns să car cărți peste tot când m-am mutat în București și muream de plictiseală în trafic, așteptând la coadă sau așteptând să apară X-ulescu, sau așteptând orice. Viața e o continuă așteptare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *