Reorganizări școlare
Am rămas datoare cu un articol despre ce consider că ar merita reorganizat în cadrul școlii – de când ziceam că nu ar trebui înlocuite materiile curente cu altele noi.
În primul rând, manualele. E bine cunoscut faptul că există profesori buni și profesori slabi – și că e foarte greu să înlocuiești toți profesorii slabi cu unii buni. Ar fi nevoie de bani, de moduri noi de a-i atrage și selecta, de o întreagă bătaie de cap.
În schimb, e relativ mai simplu să ai manuale mai bune. Cele de acum sunt scrise de niște oameni care nu știu să se exprime și habar n-au ce înseamnă să te adresezi unor adolescenți – la fel era și pe vremea mea, puteam să devorez un roman în câteva zile, dar la trei pagini de manual mă chinuiam cu orele – nu pentru că eram proastă, nu pentru că era complicat, nu pentru că era pentru școală, ci pentru că erau prost scrise.
Luați de aici mostre:
Obștea sătească constituie o formă de comunitate umană caracterizată prin coexistența proprietății private cu proprietatea obștească asupra pământului și prin preponderența legăturii teritoriale asupra celei de rudenie în cadrul așezării. (p. 54, manualul de istorie pentru clasa a VIII-a, Teora)
Zzz. Pentru clasa a opta, pe bune? E un nivel de plictiseală la care ar trebui supuși doar studenții de licență – și asta pentru că sursele primare sunt cum sunt, nu pentru că ar fi cursurile sforăitoare.
De cele mai multe ori, adolescența este, în literatură, o vârstă a contradicțiilor, a speranțelor și disperării, a izolării și a sociabilității maxime, a nonconformismului și a nevoii de a aparține unui grup etc. Încercarea de autodefinire se desfășoară în paralel cu interogarea unor **experiențe fundamentale, ca prietenia, dragostea, ura, altruismul, egoismul, familia, școala, modelele de viață **etc. Așa apare, spre exemplu, la Ionel Teodoreanu, în romanul „La Medeleni” (1926-1927) sau în „Enigma Otiliei”. Adolescentul este eroul obișnuit al bildungsromanului, într-o proză care-l idealizează adesea, fie în registru minor, ca la primul dintre autorii menționați, fie în registru sobru ca în cazul lui Felix Sima, eroul din romanul lui Călinescu. (1938) de G. Călinescu. (p. 29, Limba și literatura română, clasa a IX-a, Paralela 45)
Excelent, m-am vindecat de insomnie pe ziua de azi. Apropo, îngroșările sunt ale lor. Nu cred că e nimic mai plictisitor decât să citești platitudini prost spuse despre adolescenți în momentul în care ești chiar tu adolescent.
Când eram eu la școală, aveam manuale de engleză luate de la străini, pentru că oamenii știau să scrie manuale. Am citit acolo fragmente din „Ghidul autostopistului galactic” și alte cărți care păreau interesante. Citeam înainte, răsfoiam manualele alea ca pe antologii pentru că erau interesante, făceam diverse exerciții fără să ni se ceară pentru că erau ca niște jocuri.
Luați de aici un manual de istorie țaristă, scos în Marea Britanie pentru așa-numitele A-Levels:
E citibil. E chiar interesant: cine plătea taxe în Rusia țaristă, câți țărani erau, cât munceau pentru nobili. Nu e aceeași chinuială ca la noi, când te chinui să citești de preponderența legăturii teritoriale asupra celei de rudenie. Și îți spune și ce sunt birurile („dues”), în caz că habar n-ai. La noi se presupune că știi totul, în afară de subiectul discutat fix atunci în manual.
Ar trebui arse manualele curente și scrise altele noi de oameni care sunt capabili să se exprime și să spună lucruri interesante. Ca să aibă o șansă și elevii care au profesori slabi.
Că tot vorbim de profesori. E foarte greu să-i schimbi, mai ales dacă nu vrei să investești în educație și s-o faci mai cu cap. În ce mă privește, visez că ar fi dați afară toți cei care nu reușesc să treacă testele din propriile materii – și cei care scriu cu picioarele pe net, cu gramatica și punctuația varză. E vorba de prestanța instituției, în fond; ce face unul se reflectă asupra celorlalți.
Bine, dacă mai adăugăm și „să se verifice masteratele/doctoratele scrise de oameni din sistemul de învățământ care predau la orice nivel, pentru a vedea dacă sunt plagiate”, zboară jumătate din cadrele didactice de la școala primară până-n facultăți. Atunci să vezi criză.
Apoi, clasele specializate. Momentan, din câte aud de la mulți, există în fiecare liceu o clasă care e în vârf, de obicei de profil real, și clase slabe, de obicei de profil uman. Așa că, dacă înveți bine, o să vrei să ajungi în clasa cea bună, nu în clasa care se potrivește profilului pe care într-adevăr ți-l dorești.
Deci de ce mai avem opțiunea asta de alegere a profilului!? Ori desființăm cu totul chestia asta și facem clase de inteligenți și de proști, ori începem să ne batem capul cu motivul pentru care pregătim elevii ăștia într-un mod sau altul. Vrem să-i îndrumăm din liceu către o anumită carieră? Dacă da, de ce s-au desființat profesionalele? Dacă nu, ce facem aici? Diferențiem pentru că știm că ar trebui să existe diferențe?
Apoi, materiile curente. Eu am o teorie care spune așa: foarte puține lucruri sunt cu adevărat complicate, dacă îți sunt explicate bine. Numai că, după cum ziceam mai sus, se duce lipsă de manuale bune și de profesori buni. Sunt sigură că până și chimia organică mi-ar fi putut fi predată în așa fel încât s-o înțeleg, chit că n-a fost cazul.
De ce-mi imaginez eu că nu e o problemă să fie predate chestii mai complexe? Pentru că cititorii pasionați de Jules Verne învățau prindeau câte ceva despre fizică până și în clasele primare.
Așa că întrebarea nu ar trebui să fie, „E chestia asta prea complicată pentru elevi?”, ci „Care e scopul predării ei?” Uite, de exemplu, e bine să predai demonstrația unei teoreme ca să priceapă și elevul cum s-a ajuns dintr-o parte în alta. Dacă ai o clasă de fizică în care se vorbește despre tot felul de subtilități, e bine să predai derivate și integrale la matematică, pentru că sunt utile în explicații. Dacă ai o clasă de limbi străine, probabil că integralele nu au aceeași utilitate.
Se leagă de ce spuneam mai sus: ține de scop (profil) și de predare (manuale).
Pe urmă, sunt materii care sunt oarecum în paragină: educația/cultura civică, din care nu se rămâne cu mai nimic; economia, unde nu mai știu ce se făcea; desenul, unde doar cei norocoși învață ceva util; religia, unde preoții ortodocși demonstrează din nou și din nou că nu știu să predea – lucru demonstrat prin faptul că foarte puțini oameni pe care i-am întrebat știu ce-s alea „Rusalii” (în afară de faptul că e zi liberă).
La economie ar merita discuta mai mult de principii de bază. Acum se vorbește de nevoi și resurse, de cerere și ofertă, de proprietate și liberă inițiativă. Se vorbește de economie de piață, de globalizare și de „Adecvarea comportamentului economic propriu la cerințele unui mediu concurențial.” Ok, nu e rău, dar sunt chestii mai importante care merită subliniate mai mult.
Taică-meu a făcut ceva cursuri prin străinătate pe tema asta și mi-a zis nu o dată așa:
Există assets și liabilities. Assets sunt lucruri care-ți aduc bani, iar liabilities sunt lucruri care-ți scad din bani. Dacă-ți iei un apartament în rate, ai zice că e asset, pentru că e al tău, dar e un liability, pentru că trebuie să tot plătești la el și nu-ți aduce nimic. Ideea e să faci rost de assets și să încerci să eviți liabilities, altfel ajungi sărac.
E matematică simplă, e la mintea cocoșului. Doar că, aplicată pe scară mai largă, vezi că motivul pentru care Statul ar trebui să încurajeze crearea de companii și de afaceri e că așa se creează assets pentru statul român, pentru că ele îi vor aduce taxe. În schimb, dacă oferă o grămadă de ajutoare direct în bani, își creează liabilities, obligații financiare.
Materiile astea ancorate în real – cum sunt economia și civicele – ar trebui să fie mai ancorate în real. Principii de bază explicate clar, pentru că te ciocnești în viață de ele. Îi iei pe elevii de a 10-a, de exemplu, cei care urmează să voteze, și le predai ceva materie civică prin care să le spui cum și când își pot contacta reprezentanții, ce pot să le ceară și în ce condiții, cum pot apela la sistemul ăsta în favoarea lor.
La desen, religie și muzică, Dumnezeu cu mila. Probabil că și materiile astea au programe, dar la ce variații am auzit că ar fi între predări, pare că programele sunt ignorate cu nonșalanță. Există o istorie a artei și a muzicii de care am auzit doar vag și tangențial la materiile aferente – ar merita menționate și astea, ca să aflăm cum s-a ajuns de la pam-pam-pam-pam-ul lui Beethoven la Hozier care cere să fie dus la biserică și de ce e pictura contemporană atât de dubioasă pe lângă cea a lui Leonardo da Vinci.
La religie n-aș plânge dacă ar fi scoasă cu totul – faptul că foaaaarte rar știe cineva că doi dintre evangheliști nu-s apostoli nici măcar din punctul de vedere al tradiției bisericești sau că Rusaliile nu sunt același lucru cu Înălțarea e o dovadă clară că s-a eșuat complet în predarea materiei. Cultural vorbind, studiul religiei ar fi o chestie interesantă, pentru că Biblia și creștinismul și-au pus amprenta peste tot în istoria Europei; practic vorbind, n-o să se întâmple așa ceva pentru că ar trebui să vrea și BOR-ul, iar BOR-ul nu vrea.
La literatură, aș mai scoate din autorii români și aș mai băga străini. Nu, sincer. Suntem o cultură minoră, care se tot inspiră din cei mari. Scriitorii noștri sunt educați la Paris sau la germani, Eminescu e romantic pe stilul nemțesc, Arghezi se inspira din Baudelaire, iar noi nu știm nimic din ce era nici în Paris, nici pe la nemți, nici pe la englezi, nici pe nicăieri. „S-au inspirat”, spun profele de română. Iar noi ne imaginăm… ce? Că romanticii nemți erau ca niște Eminești mai sobri?
**La dirigenție **ar merita băgată o programă – deja vin diriginții să facă diverse, dar ar merita un cadru mai organizat. Mai o oră în care un polițist vorbește de circulație, mai o altă oră în care să se discute de educație sexuală, teme de-astea de viață. (educație sexuală = de toate, de la faptul că fetelor le vine ciclul, până la ce autorități poți contacta dacă te abuzează cineva)
În fine, nu vreau să mă bag prea mult, pentru că nu cred că e treaba mea să regândesc tot sistemul de educație. Sunt alții care ar trebui să facă asta pentru noi – dacă am fi făcut ore de cultură civică mai utile, probabil că aș fi știut cine sunt și prin ce foruri pot fi contactați.
Dar mi se pare că haosul din educație e de la bază pornire, că nu e clar ce se vrea, că se încearcă modificarea materiilor cu idei gen „hai să scoatem ce e greu”, nu cu idei gen „hai să găsim un mod prin care să-i ajutăm pe copiii ăștia să se descurce într-un fel în viață”. Și, la fel ca în alte cazuri ce țin de stat, că nu se știe ce e bun și cum s-ar putea cere acel ceva care să fie bun: un manual bun, o programă bună, o direcție bună.