Roxana-Mălina Chirilă

De dragul cititorilor

La începutul secolului 20, o gașcă de scriitori s-au revoltat împotriva literaturii de până atunci, care era menită să fie populară. Au venit cu idei gen, „Hei, poate că există lucruri mai profunde de discutat, pe care masele nu le-ar aprecia, dar care ar avea un efect puternic asupra elitelor”. Într-un fel, au dus la o diferență mai clară între literatură înaltă și literatură de consum. Au făcut experimente cu forma textelor, cu stilul, cu ideile.

Aș vrea să punctez un lucru: de atunci a trecut un secol. Ce a mers pentru James Joyce nu merge și pentru noi. Ce a mers pentru James Joyce? Chestia asta:

A FOST ODATĂ pe timpuri şi ce timpuri frumoase o vacă mu-muu care venea pe drum şi vaca aceasta mu-uu care venea pe drum s-a-n-tâlnit c-un băieţel drăgălaş pe care-l chema băieţelu’ tu-tu.

Povestea asta i-o spunea tata; tata se uita la el printr-o bucată de sticlă; avea o faţă păroasă. El era băieţelu’ tu-tu.

Vaca mu-uu venea pe drumul unde locuia Betty Poyrne: care vindea pistil de lămâie.

James Joyce imita acolo modul de gândire al unui copil mic (cartea e „Portret al artistului în tinerețe”). Ideea era să spargă normele, să reinventeze literatura, să se rupă de stilul realist-naiv al victorienilor. Nu e un text de consum; de-asta există o grămadă de copii din generația mea care au citit „Robinson Crusoe”, „Mizerabilii” și Dickens, deși erau toate menite pentru adulți când au fost scrise, dar nu există copii care să se dea în vânt după James Joyce. Defoe, Hugo, Dickens scriau pentru toată lumea – și pentru nobili, și pentru clasa mijlocie, și pentru clasele de jos. Scriau pentru oricine putea citi pentru că încă nu exista ideea de „public de elită”.

Dacă nu ești Cărtărescu (sau și dacă ești, de fapt), nu prea ai o scuză să scrii greoi și alambicat, ca cei care manifestau literar pe la începutul secolului trecut. Eventual poți să faci asta după ce ai învățat să scrii bine și ai decis să încalci anumite reguli ca să obții anumite efecte. Doar că în 95% din cazuri „licența poetică” în materie de stil înseamnă de fapt „nu mă interesează să devin mai bun.”

În general, în primele pagini ale unei cărți vreau să aflu:

  • cum arată lumea
  • care e atmosfera
  • cine sunt personajele
  • ceva interesant

Astea sunt cu „sau”, nu cu „și”.

Citesc acum „Războiul bătrânilor” de John Scalzi, care spune în primul paragraf: „Două lucruri am făcut când am împlinit 75 de ani. Am trecut pe la mormântul soției mele. Apoi m-am înrolat.”

Ce am aflat de aici? Că personajul principal e un bătrân. Că în lumea lui te poți înrola în armată – de ce? E un lucru obișnuit acolo? Face parte dintr-o rasă care trăiește 200 de ani? Războaiele sunt purtate de bătrâni pentru că au nevoie de tineri ca să se, ahem, înmulțească?1Întâmplător, răspunsul e: „înrolarea e norma acolo”.

În primul paragraf din „Minciunile lui Locke Lamora” de Scott Lynch, șeful unei găști de mici orfani pe care-i învață să fie hoți încearcă să-i vândă un copil problematic unui preot orb: „E fix ce-ți trebuie ție, dar dacă nu-l cumperi azi, o să trebuiască să-l omor.” (parafrazez)

De aici aflu că e o lume cu hoți și preoți, că personajele sunt din straturile de jos ale societății și că probabil că povestea va fi despre copilul ăsta problematic.

Nu toate cărțile trebuie să aibă un prim paragraf extrem de interesant.2Cărțile mai vechi, mai ales, începeau mai lent – „Bleak House” de Charles Dickens începe cu o descriere interminabilă despre ceața și fumul din Londra, dar care te bagă excelent în … Continue reading Însă dacă primele câteva pagini sunt confuze/pline de descrieri irelevante/pline de personaje care nu prea se diferențiază unele de altele/pline de termeni complicați, șansele sunt mari ca respectiva carte să fie proastă. Să fie plicticoasă, confuză, dubioasă, greoaie, neplăcută.

Am auzit teoria conform cărora cititorii ar trebui să se ridice la înălțimea autorului, a cărui treabă e să emită idei interesante, dar nu știu zău. Stilul neșlefuit, naiv sau confuz nu mi se pare că e un avantaj, ci un semn de lehamite în legătură cu propria artă.

Iar dacă unui autor îi e lehamite de cartea sa, mie de ce să-mi pese? A, că are idei extraordinare și nemaiîntâlnite, unice pe planetă. Doar că nu știu zău, ceva îmi spune că i-a fost lehamite să le gândească până la capăt și pe alea.

Schiță super-relevantă în context, dar nu explic de ce, pentru că cititorul trebuie să se prindă singur sau ceva de genul ăsta.

References

    <td class="footnote_plugin_text">
      Întâmplător, răspunsul e: „înrolarea e norma acolo”.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6720_1472('footnote_plugin_tooltip_6720_1472_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6720_1472_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Cărțile mai vechi, mai ales, începeau mai lent -- „<a href="http://www.gutenberg.org/files/1023/1023-h/1023-h.htm">Bleak House</a>” de Charles Dickens începe cu o descriere interminabilă despre ceața și fumul din Londra, dar care te bagă excelent în atmosfera greoaie și mohorâtă a romanului.
    </td>
  </tr>
</table>

Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |

© Roxana-Mălina Chirilă

since 2012

References
1