La răscruce de concepte

Citeam un articol despre Comic Con de pe scena9, în care autorul se plasează la o distanță academică și obiectivă față de fani și convenții. Bine, între noi fie vorba, orice poziție academică încearcă să fie distantă și obiectivă – cercetătorul nu scrie niciodată „eu cred”, ci „s-ar putea afirma, pe baza afirmațiilor de mai sus”.

Știu asta, pentru că mi-am scris și eu lucrările în care lucrurile se observă și se afirmă, în situația în care știam clar că mi se pare ar fi fost mult mai puțin oficial, dar mult mai exact. Iar autorul X mănâncă rahat era o exprimare interzisă, deși ar fi reprezentat corect ideea mea despre valoarea ideilor acelui autor.

În fine. Articolul despre Comic Con invocă tot felul de concepte pe care le-am întâlnit și eu când îmi făceam masteratul pe fanfiction și citeam toate cărțile pe care le puteam găsi despre subiect. Multe dintre cărțile respective erau despre antropologie, pentru că cercetătorii care veniseră înaintea mea erau mai degrabă pasionați de fani ca fenomen decât de creațiile lor. Altele abordau pozițiile populare în epocă.

Ca să dau exemple: „Enterprising Women” de Camille Bacon-Smith e o carte despre femei care făceau fanzines1)reviste pentru fani, complicat xeroxate pe vremea când așa ceva era o aventură, creau artă și în general se implicau în subcultura fanilor pe la sfârșitul anilor ’80. „Textual Poachers” de Henry Jenkins, tot despre ce făceau fanii în perioada respectivă – cântau, creau clipuri, scriau texte. „Fan cultures” de Matthew Hills, cartea cea mai detașată emoțional dintre toate, care explică lucruri gen „fanul e un fanatic” și „capitalul cultural al fanilor”.

Oamenii ăștia veneau cu idei prin care încearcă să explice tot fenomenul, motivațiile tuturor grupurilor de fani din lume. De ce rețin fanii replici din serialele favorite? Ca să-și creeze capital cultural, care să le ofere valoare în comunitățile de fani, explică Matthew Hills. De ce scriu fanii povestiri homoerotice? Pentru ca relația să fie mai egală, sugerează Henry Jenkins2)dacă nu mă înșel, s-ar putea să fi fost Camille Bacon-Smith, cu un aer doct. Și așa mai departe.

De ce generalizau atât? Pe scurt, pentru că așa au fost învățați.

Când ai un ciocan, toate obiectele par cuie.

Când ești într-un mediu academic, te ciocnești de mai multe curente de gândire. De obicei, alegi unul sau mai multe care să-ți placă, iar apoi orice lucru către care îți îndrepți atenția pare să se potrivească cu tiparul din capul tău.

Pentru cineva care studiază problemele minorităților, minoritățile sunt peste tot. Dacă ești prieten cu Hiromi, Istvan și M’Baza din Congo, din punctul lui de vedere n-o să fii prieten cu trei oameni cu calități și defecte personale și cu care te poți duce să te uiți la o prostie de film, ci cu o japoneză, un maghiar și un afro-român veritabili, pe care trebuie să-i tratezi cu un respect incredibil, fiind conștient că niciodată n-o să înțelegi pe deplin subtilitățile identităților lor.

La fel, ia pe cineva căruia îi place cuvântul „capital” și o să spună că reții replici de dragul capitalului cultural, nu pentru că te-ai uitat la același episod favorit de 10 ori și ți-a plăcut replica aia. Ia o antropoloagă în grupul tău de fani și s-ar putea să te trezești că întâlnirile tale discrete cu prietenii care au aceleași pasiuni sunt brusc în cheia unor „inițieri” aproape tribale (la tine mă uit, Camille Bacon-Smith).

Ei, problema e că există limitări destul de mari aici. Nu știu dacă există cineva care să observe și să studieze din afară grupările academice, dar parcă văd ce ar spune:

Atât poziția socială, cât și cea ierarhică a unui membru al „tribului” academic depind de capitalul cultural al acestuia. Pe de o parte, individul trebuie să-și demonstreze corect apartenența la grup folosind termenii și conceptele vehiculate des de restul membrilor, iar pe de alta trebuie să-și demonstreze valoarea individuală prin inovații minore care să-i justifice existența în cadrului grupului.

Inovațiile individuale nu pot să fie și nu trebuie să fie decât minore, prin însăși natura instituției universitare. Cultura grupului nu-și poate păstra valoarea decât în condițiile unei acceptări unanime din partea majorității membrilor, deci conceptele de bază pot fi criticate minor sau „dezvăluite” ca fiind într-o mică măsură incorecte, dar nu pot fi negate sau ignorate complet. Individul care se îndepărtează prea mult de la ele nu poate fi decât naiv sau nepermis de ignorant, pierzându-și astfel statutul.

Sau, mai pe șleau: mi s-a părut mereu că există foarte multă închistare în jurul conceptelor academice și e foarte greu să ignori lucrurile astea când scrii pentru un public care se hrănește cu așa ceva, care așteaptă așa ceva, în ai cărui ochi crești sau scazi în funcție de conceptele pe care le mânuiești și de felul în care le mânuiești.

Nu poți să te duci în fața unui consiliu de profesori și să spui „Nu știu, boss, de ce scriu oamenii povești despre personajele altora. Dar nu știu nici de ce scriu scriitorii – par să fie mânați de chestii diferite. Întreabă-i ce părere au despre filozofia din spatele muncii lor și or să se certe ca proștii. E un mister și pentru mine, dar dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aș zice că fanii scriu texte din cam aceleași motive pentru care oamenii scriu în general.”

Și nu poți să le spui nici: „Ce capital cultural, boss? Unii vor doar să se joace de-a ceva, nici măcar nu-i interesează în mod deosebit serialul, dar au chef să se distreze în weekend, așa că ies să rezolve mistere cu prietenii și să se prefacă că-s Sherlock Holmes. Îi doare-n bașcă ce părere au fanii de mici de Sherlock Holmes.”

Printre altele, și lipsa mea de încredere în conceptele filozofice de la nivelul ăsta înalt3)Derrida, la tine mă uit și în modul de exprimare din lumea academică m-au convins să nu continui ccu doctoratul și cu încercarea de a intra în învățământul universitar. Prefer să stau pe margine și să vorbesc pe șleau când vreau asta, fără să-mi atârne cariera de descoperiri, păreri și exprimări.

Prezent fizic, dar ratând subiectul

Mno bun, hai să ne întoarcem la ciocanele și cuiele de la Scena9, unde ciocanul principal e capitalismul, dar mai apare și Freud, pentru că (nu-i așa?) toți vrem să ne întoarcem în uterul mamei.

Anul ăsta, ca și-n anii precedenți, spațiul de gaming era de două ori mai mare decât restul spațiilor cu standuri de la Comic Con. Dar e oarecum normal, deoarece de multe ori firmele de jocuri ajung să subvenționeze si ultimul pilon al convenției, cel de fandom care e reprezentat atât prin mese rotunde și panel-uri cu artiști și actori, care atrag o mare parte din fani și trebuie plătiți cumva, cât și prin cosplay, partea participativă a fandomului.

Asta sună un pic de parcă firmele de jocuri s-ar impune cu forța, în condițiile în care ele sunt totuși foarte populare printre cei care formează publicul-țintă al convenției – și se axează pe ideea de comunitate și de creare a unui spațiu pentru desfășurarea fanilor. Nu neg că-și permit, dar și ei atrag fani.

În al doilea rând, fandomul există și are manifestări participative și în afara convențiilor. Non-fanii rămân fixați pe cosplay, deoarece costumele sunt cele mai vizibile, dar există și fani fără talent sau chef de croitorie, care participă creând artă4)apropo, e și ea vândută la ComicCon, scriind povești5)care n-apar deloc la convenții, creând clipuri6)care erau proiectate la un moment dat la convențiile de anime/manga.

Cosplay-ul e poate cea mai vizibilă parte a unei convenții de cultură geek, și cea mai ciudată pentru un outsider.

Cea mai vizibilă – aici suntem de acord. Și pentru că altceva nu prea se vede, va fi și cea mai ciudată. Știți cum e, dacă mănânc doar cartofi prăjiți la prânz, cartofii prăjiți vor fi și cea mai ciudată parte a mesei. Și cea mai normală. Și cea mai bună. Și cea mai rea.

Pentru mine, ca fană, partea cea mai ciudată e preluarea unor concepte neobișnuite în povești, care capătă un nou suflu în subcultură. De exemplu, s-a preluat ideea de sedoretu de la Ursula K. Le Guin și lumea chiar scrie povești despre relații care implică 4 persoane și niște reguli clare și complexe.

Dar dacă te uiți din afară și nu prea interacționezi cu lumea, nu vezi chestiile astea.

Cosplay-ul a devenit emblematic pentru cultura convențiilor, pentru că e o reapropriere a culturii nerd, o transformare a merch-ului în identitate și o ocazie de afirmare de sine prin costume DYI de Power girl, Stalkeri sau Deadpool.

Această frază spune: „Am înțeles cultura voastră subversivă!!! Le arătați voi firmelor că aceste lucruri sunt de fapt ale voastre!”

La care eu, ca fană, zic: „Ce cultură subversivă?”

Chiar știu persoane care se costumează. Nu e neapărat o reapropriere a ceva anume. Nu e o afirmație făcută cu un scop politic. Chiar le place să creeze costume. Uneori le plac personajele respective, alteori le plac costumele lor. E un hobby.

Din punctul meu de vedere7)s-ar putea să nu fie și al altora, convențiile de gen creează un spațiu în care te poți manifesta altfel decât de obicei. Sunt o ocazie. Poți să alergi pe cineva care are o șurubelniță sonică, strigând „Exterminate!”, poți să porți aripi sau haine super-complexe pe care n-ai putea să le porți altundeva. Poți să porți aripi sau săbii gigantice. E distractiv. Nu e neapărat o chestie de transformare a unei imagini în identitate. 

n-am putut să nu mă gândesc că, de fapt, toată industria asta a convențiilor se bazează pe concepte recuperate. […] Nostalgia care animă atâția participanți la Comic Con, printre care și pe subsemnatul, e, de la Proust la Freud citire, o tânjire perdantă și chiar periculoasă după un spațiu idilic care nu a existat niciodată. […] o mascaradă modernă, construită pe un echilibru fin între consumerismul disperat, sponsorizat de expozanții mari care subvenționează evenimentul, și jindul participantului îmbrăcat într-un personaj din League of Legends după un spațiu ideal, creativ.

Ce înseamnă să știi concepte, dar să nu pricepi ce e în fața ochilor tăi. Habar n-am de unde a scos concluziile astea.

În ce mă privește, consider că convențiile se bazează pe drag și pe distracție. Nu cred că m-am simțit vreodată nostalgică, poate și pentru că eu continui să iubesc cultura asta. Nu e în urma mea, ca să-mi amintesc cu nostalgie cum mă simțeam când, ea e în prezentul meu. E o bucurie împărtășită de a iubi aceleași lucruri împreună cu alți oameni.

Dacă fanii jinduiesc, pot să jinduiască după aventură, după magie, după personaje – ai de unde alege. Periculos? Nu știu. Mi se pare mai periculos să jinduiești după comunism sau după o lume tradițională, care sunt reținute în forme idilice în care n-au existat niciodată. Un neocomunist sau un tradiționalist habotnic poate încerca să-și impună viziunea asupra lumii, în mod periculos. Un fan de Harry Potter e în general conștient că Hogwarts nu există și nu poate exista.

Bănuiesc că sunt multe tipe care au jinduit cu mult drag după Loki din universul Marvel, după Jack Sparrow sau Legolas. În general, însă, fanii nu au nevoie să jinduiască după un spațiu creativ, deoarece pot să fie creativi. Simpla existență a costumelor demonstreză că acea creativitate a lor s-a manifestat deja.

Comic Con este spațiul desfășurării acelei creativități.

Iar în ce privește consumerismul, ei…

E și un mod de a realoca puterea de expresie în cadrul convenției, de a o transfera de la companii la indivizii care reinterpretează creativ și internalizează proprietatea intelectuală a unor firme mari.

După cum ziceam, dă-i cuiva un ciocan și toate lucrurile par cuie. Omul e un pic marxist, la fel ca 90% dintre umaniștii din ziua de azi.

Mai are și alte idei anti-capitaliste:

Dar dacă elimini nostalgia, fandomul și costumele făcute în casă, dacă elimini tot ce investesc emoțional participanții, Comic con-ul e o sărbătoare a capitalismului târziu, dacă nu chiar întârziat.

Dacă scoți cărămizile dintr-o casă de cărămidă, vei rămâne cu structura de rezistență, care nu te apără de intemperii. Dacă elimini apa din Paradisul Acvatic, vei avea niște gropi fără sens. Iar dacă ți-au plăcut mult parcurile acvatice când erau mici, vei avea un sentiment de nostalgie când intri într-un parc de genul când ești mare.

Să elimini fandomul din convețiile fanilor e un pic absurd. Orice altceva poate fi eliminat: poți scăpa de jocuri și să ai în continuare un Comic Con. Poți renunța la actori. Poți renunța la prezența firmelor mari. Poți renunța la multe, dar să rămâi cu ideea de convenție. Dacă renunți la fani, însă, ai altceva acolo. Un târg temporar, poate? Ca cele de iarnă.

Dacă ar fi fost să scriu un articol despre convenție în care să-mi demonstrez erudiția academică, aș fi mers mai degrabă pe ideea de homo ludens a lui Huizinga, nu de capitalism și consumerism: implicarea în fandom e o joacă ce stă în afara vieții obișnuite, e o activitate neserioasă, dar care implică persoana cu totul – și care o transformă în altcineva – e de dragul distracției și are reguli clare. Dacă ar trebui să reduc fandomul și fanii la ceva, la asta ar fi. Aș spune că aspectul capitalist e secundar, oferă un cadru de desfășurare, un pretext.

Dar trecem peste. Ideea e că uneori spiritul academic trebuie luat cu un dram de scepticism, pentru că oamenii au timp să-și cizeleze un stil înșelător de obiectiv-erudit-distant, pe care-l folosesc și când nu e cazul.

Ignorați anul, mi-a fost lene să găsesc altă imagine.

References   [ + ]

1. reviste pentru fani, complicat xeroxate pe vremea când așa ceva era o aventură
2. dacă nu mă înșel, s-ar putea să fi fost Camille Bacon-Smith
3. Derrida, la tine mă uit
4. apropo, e și ea vândută la ComicCon
5. care n-apar deloc la convenții
6. care erau proiectate la un moment dat la convențiile de anime/manga
7. s-ar putea să nu fie și al altora

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *