Cum îl citesc femeile pe Dan C. Mihăilescu scriind despre cum citește femei

Citesc acum o carte superbă, „Cum citesc bărbații cărțile femeilor”, o culegere de tot felul de scrieri și cugetări despre literatura scrisă de femei, coordonată de Lia Faur și Șerban Axinte.

Bine, când zic „superbă”, vreau să spun că eu mă distrez. La așa o colecție de prostii pe metru pătrat nu m-am așteptat nici când am citit recenzia lui Mihai Iovănel. Voiam să aștept până la final să-i scriu recenzia, dar mi-e imposibil.

În primul rând, are un cuvânt înainte scris de Șerban Foarță (nu știu cine e), care e un fel de poezie simandicoasă, presărată cu franceză, latină, germană și nume mari din literatură, cu rime ocazionale și idei rare. Mi-e o lene incredibilă să transcriu, uite o poză cu poezia:

Eu dacă aș veni la muncă cu o traducere care să arate așa, cred că mi-aș consuma rapid toate creditele de prietenie pe care le am la șefă.

După care vine o introducere scrisă de coordonatori, care pare să prezinte niște idei, dar mai mult pare decât o face. De exemplu, spun la un moment dat că în secolul 19 lumea își făcea griji cu privire la impactul imoral pe care l-ar putea avea un anumit gen de literatură asupra femeilor – până aici, nicio problemă, doar că ilustrează ideea cu un citat dintr-o prefață din acele vremuri, din care nu reiese deloc ideea:

Așadar această plăzmuire poate fi bună și folositoare și iarăși vătămătoare, după scopul scriitorului, cît despre acest romanț îndrăznim a zice că nici un părinte, nici un copil de veri ce treaptă sau feliu vor fi, nu să poate supăra, pentru că întrînsul vor vedea întîiu că neunirea familiilor pricinuiește cele mai grozave necazuri și al doilea că orbeasca pornire a tinerilor la patima amorului îi asvîrle în noianurile ticăloșiii și ale chinurilor, de care numai moartea poate să-i scape.

Acuma, încă de la Platon încoace există gânditori care spun că literatura dăunează grav moralității, indiferent de sexul cititorilor, deci să fie prefața respectivă preocupată doar de femei? Nu știu, căci Lia Faur și Șerban Axinte trec repede mai departe, pentru că mai au multe de spus – de exemplu că atunci când o femeie scrie ca un bărbat, sau un bărbat scrie ca o femeie, scrisul e o formă de cunoaștere, ceea ce e destul de fals pentru că scrii convingător doar ce înțelegi, nu înțelegi ceea ce scrii convingător. Dar, pe de altă parte, poți scrie „e o formă de cunoaștere” după cam orice tip de acțiune umană și sună înțelept:

  • mâncatul e o formă de cunoaștere
  • munca e o formă de cunoaștere
  • lupta e o formă de cunoaștere
  • alergatul e o formă de cunoaștere
  • făcutul curățeniei e o formă de cunoaștere

Însă cireașa de pe tort a primelor 25 de pagini din carte e scrisă de Dan C. Mihăilescu, care încearcă să ne demonstreze că nu e misogin, doar habar n-are cum funcționează femeile. Biologic vorbind.

Nici măcar nu mă refer aici la veșnica poveste despre „natura de receptacul, de cutie de rezonanță a femininului, față de originalitatea creator-inovator-fecundatoare a bărbăției”. Când am citit-o pe asta, doar mi-am îndeplinit natura de receptacul și am luat o gură de cafea. Făcută de mine, pentru că bărbatul meu creator-inovator-fecundator era ocupat să spele vasele.

În primul rând, însă, Dan C. Mihăilescu ne explică de ce se consideră el greșit înțeles: la un moment dat, a selectat din poeziile femeilor acele texte care aveau ca teme majore ce i se părea lui a fi feminin, anume: „când puritatea virginală și frenezia dăruirii de sine, când senzualismul ardent acaparator, maternitatea sau nostalgia letargică după un nescio quid”. Apoi a analizat acea selecție, etichetând-o ca „lirism feminin” și considerând-o reprezentativă pentru femei.

Acuma, poate că nu vă dați seama care e problema aici, dar vă explic. Să zicem că sunt femme-Mihăilescu și eu consider că bărbații programează și mă duc în lista mea de prieteni de pe Facebook, alegând de acolo bărbații programatori. Apoi, pe baza selecției mele scriu un articol numit „Natura masculină” și spun că masculinitatea se manifestă, în această epocă, prin adorația față de calculator și iubirea față de scrierea de cod. Apoi mă mir că vin inginerii, frizerii, istoricii, medicii, psihologii, fotografii și se revoltă – ce-am zis, dom’le?! Nu sunt misandrină, am aici dovada că masculi sunt doar programatorii, iar voi nu vă manifestați conform sexului vostru! Ei sunt tipici, voi sunteți ambiguu-sexuali.

Ăsta-i baiul. Dar Mihăilescu insistă și insistă să spună că femeile sunt altfel. Ceea ce e în regulă când ai argumente, e mai puțin în regulă când uiți ce spuneai:

Dar, dacă există într-adevăr în creația literară un teritoriu unde marca feminității să fie vizibilă chiar la modul ostentativ, acesta este memorialistica pentienciară. Cum oare să nu observi elementele specifice feminității în evocarea pușcăriei la Lena Constante, Adriana Georgescu și Oana Orlea, față de Ion Ioanid, Nicolae Steinhardt sau Radu Mărculescu? […] Pe scurt, toate ororile și umilințele care – în confesiunile bărbaților – sunt (sau par a fi) în firea lucrurilor devin mult mai chinuitoare (în fapt, ca și la lectură) în sfera confesivă a femininului, fie de-ar fi să ne gândim numai la menstruație, graviditate și viol.

[…]Unde mai pui că, întrebat brusc într-un interviu, „care-i romanul vieții dvs.”, m-am surprins răspunzând instinctiv Memoriile lui Hadrian, optând pentru Marguerite Yourcenar fără niciun gând impur față de natura prieteniei sale cu Grace Frick, vă rog să mă credeți.

Amu’, nu știu în ce penitenciare au fost Steinhardt și Ioanid, dar mă îndoiesc că au avut ciclu sau au rămas însărcinați pe acolo. Pe de altă parte, femeile tind să aibă ciclu și să rămână însărcinate și în afara închisorilor, fiind un fapt demonstrat istoric că omenirea s-a înmulțit chiar și înainte să se inventeze penitenciarele.

Sau se referă la menstruație și sarcină în închisori? N-am citit cărțile femeilor din penitenciare (n-am prea citit cărți cu penitenciare deloc), dar înțeleg de ce ar fi o problemă spinoasă. Pe lângă faptul că ești chinuită în fel și chip, te mai chinuie și propriul corp. Sau, alternativ, îți faci griji și că pierzi sarcina, ceea ce poate să omoare nu doar copilul, ci și pe tine, date fiind condițiile medicale oferite de obicei acolo unde se torturează oameni. Bucurie.

Sau poate vrea să spună că femeile fac din chestii precum menstruația o mare discuție, când există oameni care au suferit mult mai tare? O, da, dar pe de altă parte dacă te uiți la Uniunea Scriitorilor, vezi bărbați care își urlă suferința de o sută de ori mai tare pentru că „nu e susținută cultura” decât au făcut-o cei numiți de Dan C. Mihăilescu. Sunt mai feminini decât femeile, sunt receptacule goale ce așteaptă să fie umplute prin abundența creatoare-fecundatoare a statului român, un fel de mascul alpha ideal, care-și abuzează consoartele căzute în dizgrație și le scaldă în bogăție pe cele favorite.

Continuarea, cu Yourcenar și „Memoriile lui Hadrian”, e genul de logică care mă face să cânt odată cu Sting, „And when their eloquence escapes me/Their logic ties me up and rapes me”.

Ca idee, „cartea mea favorită e scrisă de o femeie, deci nu sunt misogin” are aproximativ aceeași valoare ca argument ca „am un prieten ungur, deci n-am nimic cu ungurii”.  Dar asta e cea mai mică problemă. După cum ne sugerează foarte pe ocolite Mihăilescu, Marguerite Yourcenar a fost lesbiană. Ceea ce nu prea are legătură cu subiectul decât din punctul de vedere în care lesbienele sunt, prin definiție, femei. Moment în care a dus discuția gratuit și fără explicații din zona de misoginie în zona de homofobie.

Apoi, oricât de ocolită ar fi sugestia, e destul de clar ce sugerează: faptul că nu se gândește la Yourcenar în ipostaze sexuale în timp ce-i citește textul. Limbajul e foarte pudic, ideea e foarte impudică – și e strict problema lui. Oamenii normali în general nu simt nevoia să precizeze că au citit cartea fără să-și imagineze autorul/autoarea în pat. Nu de alta, dar de obicei nu ne trece prin cap să ne imaginăm chestia asta, sau nu ținem să le-o băgăm altora în cap, pronunțând-o. Ca să întoarcem ideea împotriva celui care a enunțat-o, cum ar fi să precizez eu că „acest articol ignoră cu desăvârșire experiențele intime ale lui Dan C. Mihăilescu cu nevasta sa”?

Dar vorbele frumoase și elegante pot să ascundă idei nu foarte selecte, frumoase sau elegante. Și cam tot ce am citit în cele 25 de pagini de volum e exprimat în cuvinte mari, dar transmite idei mici. Îmi păstrez speranța că se vor mai schimba lucrurile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *