Nu poți schimba lumea într-o secundă
Mie nu prea-mi plac copiii ca subiect de conversație. Deseori prefer să discut despre orice altceva. Dar am citit o carte care mi-a plăcut pe tema asta. La un moment dat, tatăl a învățat-o pe fiică-sa de cinci ani să facă pâine – pâine de-aia din Moldova, de e complicată și are ouă.
Le-a luat 26 de zile să facă o pâine bună, pentru că a lăsat-o să greșească oricând insista s-o facă: să cearnă făina până n-a rămas nimic din ea, să pună apă fierbinte peste drojdie, să nu lase aluatul să dospească destul.
Lecția nu era despre pâine, de fapt. Era despre viață și despre faptul că durează să înveți să faci un lucru cum trebuie. Și după ce știi, tot durează să-l faci bine.
Cartea, apropo, e „Tati”, de Vlad Bogdan Popa. Iar acest articol nu este despre carea lui (deși o recomand), ci despre faptul că trebuie să ai răbdare ca să faci lucrurile bine.
De curând, profesoara preferată a internetului, Cristina Tunegaru, a scris un manual de română, pe care l-a distribuit pe net. Ea spune așa:
În ultimele săptămâni am muncit mult și cu drag la un manual de limba română pentru clasa a V-a care respectă noua programă. Vreau să-l distribui gratuit tuturor copiilor și profesorilor, pentru că nu știm când și dacă problema manualelor va fi rezolvată.
Am atașat mai jos un manuscris al manualului. Îl puteți folosi ca atare și vă rog să îmi trimiteți toate recomandările, sugestiile, corecturile necesare. Mi-ar fi foarte util și un pic de sprijin pe partea grafică. Rezultatul final va fi un manual gratuit, sub licență deschisă.
Manualul poate fi descărcat de la această adresă: goo.gl/Ds9avK
(Vă rog să distribuiți adresa de mai sus, nu fişierul în sine, acesta o să fie actualizat frecvent în săptămânile următoare cu sugestiile voastre şi corecturile necesare unui manuscris.)
Pe de o parte, entuziasmul ei e lăudabil. Pe de alta, entuziasmul celor din jurul ei nu e. M-am uitat pe manual, e cu probleme – nu doar mici erori, ci și probleme repetate de tehnoredactare. De exemplu, la pagina 64 am numărat patru instanțe de spațiu înainte de semnul de exclamare.
Pentru un prim efort, e în regulă. Paragraful în care cere ajutor mi se pare foarte ok și normal. Partea care e mai puțin în regulă e asta: „Vreau să-l distribui gratuit tuturor copiilor și profesorilor, pentru că nu știm când și dacă problema manualelor va fi rezolvată.”
…uf.
Problema e că ea își împinge produsul pe piață – nu e doar în faza de proiect, chiar vrea să-l dea elevilor de clasa a cincea. Iar în condițiile astea, lasă de dorit. Nu e un produs finit și nu poți să le distribui un manual plin de greșeli unor copii de 11-12 ani și să te aștepți să meargă totul ca uns.
Am auzit următoarele argumente:
- Manualul e gratuit.
- Cristina Tunegaru l-a făcut singură.
- Cristina Tunegaru l-a făcut repede.
- Nu e în forma finală.
- Trebuie să susținem efortul ei.
- Nu e obligatoriu ca ea să le știe pe toate.
- Nu trebuie să-i cerem să poată preda limba română la nivel universitar.
Majoritatea argumentelor astea sunt despre autoare. Și vă întreb: cu ce îi ajută pe elevi faptul că lumea o cunoaște pe autoare și simte simpatie față de ea? Nu-i ajută. Pentru ei, manualul poate fi sau nu util și plăcut de parcurs. Dacă li se dă un manual plin de greșeli, au șanse să rețină și greșelile și să le reproducă.
Dacă manualul e nefinisat, nu ar trebui folosit la clasă pentru că strică.
Iar, chiar dacă pentru părinte și pentru profesori contează chestia asta, pentru elev nu contează dacă manualul e gratuit sau nu. Copilul nu-și plătește propriile manuale și rechizite. Deci, pentru ca un lucru să-i fie mai bun, el trebuie să fie cu adevărat mai bun, nu mai ieftin.
Entuziasmul Cristinei Tunegaru e ușor de înțeles: ea a făcut un manual, vrea să-l dea. S-a grăbit ca fetița lui Vlad B. Popa cu pâinea, n-a stat să-l finiseze, să se asigure că își îndeplinește funcția așa cum trebuie. Tunegaru e scuzabilă: a luat-o entuziasmul. Dar internetul preferă să mănânce pâine tare ca piatra și să spună că e bună, decât să îi spună că manualul nu e nici pe departe gata să fie dat unui elev și că mai sunt multe de făcut.
Într-adevăr, ea nu trebuie să le știe pe toate, dar și așteptările celorlalți sunt foarte mici și scuzele pe care i le găsesc sunt mari. De la un manual publicat n-ar accepta aceleași lucruri, chiar dacă autorul l-ar scrie singur, în mai puțin de o lună. Probabil că nu l-ar accepta nici dacă ar fi gratuit și obligatoriu, ci ar vrea mai mult.
La modul obiectiv, Tunegaru ar trebui să știe limba română excelent, tocmai ca s-o poată preda – mai ales că gramatica se predă doar până în clasa a opta, la liceu se predă doar literatură. Toate acordurile greșite și cratimele puse aiurea pe care le vedeți pe net există pentru că anumiți profesori de română de gimnaziu nu au reușit să-și predea lecțiile bine.
Ca să subliniez o chestie: exprimările corecte și scrierea corectă sunt lucruri care sunt la nivelul școlii gimnaziale. La nivel universitar, gramatica devine foarte abstractă. Iată un articol de pe Wikipedia despre un concept de care sunt relativ sigură că am auzit la un curs de lingvistică.
Dar să revin.
E nevoie de răbdare, timp și efort ca să faci un lucru bun. Dacă te repezi cu capul înainte, o să-ți iasă un lucru mediocru – asta e lecția pentru creatori. Iar pentru receptori: dacă lauzi pe cineva care are un rezultat mai mărunt de parcă ar avea un rezultat grozav, nu-i dai motive să facă lucrurile mai bine. Iar dacă nu le face mai bine, nu ajută, creează doar un produs mediocru sau slab.
Iar manualul ei, ca să fie cu adevărat o alternativă mai bună la manualele obligatorii, trebuie să fie cu adevărat o alternativă mai bună.